Facultatea de Litere / Faculty of Letters
Permanent URI for this communityhttps://msuir.usm.md/handle/123456789/10
Browse
3 results
Search Results
Item RECEPTAREA CREAȚIEI CONRADIENE LA NIVELUL INTERPRETĂRILOR CRITICE(CEP USM, 2024) Crecicovschi, EcaterinaReceptarea lucrărilor lui Joseph Conrad (1857-1924) la nivelul interpretărilor critice este un argument firesc care se impune în prezentul studiu, necesitatea investigării problemei date fiind determinată, în primul rând, de intenţia de a tatona terenul pentru a afla dacă neoromantismul şi modalităţile narative de reprezentare ale lui s-au numărat printre prerogativele criticilor din literatura receptoare. În acest scop vom recurge la modelul de cercetare propus de S. Pavlicenco în Receptarea literaturii spaniole în spaţiul cultural românesc (1995) care implică: 1) receptarea la nivelul traducerilor, ce răspunde instanţei cititorului comun; 2) receptarea la nivelul interpretării critice, incluzând lucrările cercetătorilor şi criticilor din literatura receptoare despre literatura emiţătoare; 3) receptarea prin creaţii originale, când receptorul este, la rândul lui, producător de opere inspirate din literatura emiţătoare sau care abordează teme sugerate de aceasta. Este evident că receptarea la nivelul interpretărilor critice este suficientă pentru a explica întrebarea formulată, respectiv, le vom ignora pe celelalte două pentru a avea o viziune focusată asupra subiectului propus. Dintre ţările unde a fost receptată opera lui J. Conrad, vom face referinţă, cu precădere, la Polonia, Rusia, România, Marea Britanie şi SUA.Item RECEPTAREA OPEREI LUI JOSEPH CONRAD (1857-1924) LA NIVELUL TRADUCERILOR(CEP USM, 2022-04-14) Crecicovschi, EcaterinaReceptarea lucrărilor lui Joseph Conrad la nivelul traducerilor este un argument firesc care se impune în prezentul studiu, necesitatea investigării problemei date în Est şi în Vest fiind determinată, în primul rând, de intenţia de a tatona terenul pentru a afla dacă neoromantismul şi modalităţile narative de reprezentare ale lui s-au numărat printre prerogativele criticilor din literatura receptoare. În acest scop vom recurge la modelul de cercetare propus de S. Pavlicencu în Receptarea literaturii spaniole în spaţiul cultural românesc (1995) care implică: 1) receptarea la nivelul traducerilor, ce răspunde instanţei cititorului comun; 2) receptarea la nivelul interpretării critice, incluzând lucrările cercetătorilor şi criticilor din literatura receptoare despre literatura emiţătoare; 3) receptarea prin creaţii originale, când receptorul este, la rândul lui, producător de opere inspirate din literatura emiţătoare sau care abordează teme sugerate de aceasta. Deşi este evident că receptarea la nivelul interpretărilor critice este suficientă pentru a lămuri întrebarea formulată, nu le vom ignora şi pe celelalte două pentru a avea o viziune complexă asupra ei. Dintre ţările unde a fost receptată opera lui J. Conrad, vom face referinţă, cu precădere, la Polonia, Rusia, România, Marea Britanie şi SUA. Luând în consideraţie reacţiile împărţite ale polonezilor faţă de realizările compatriotului lor, urmează să stabilim mai întâi cum au fost receptate creaţiile conradiene în ţara sa de baştină. La nivelul traducerilor, se atestă că prima (este vorba de romanul Proscrisul din Arhipelag (1896)) a fost realizată în 1897, căreia i-a urmat altele. J. Conrad, însă, nu era mulţumit de calitatea lor.Item PARTICULARITĂȚI ALE NEOROMANTISMULUI FRANCEZ(CEP USM, 2022) Crecicovschi, EcaterinaNeoromantismul francez a reprezentat un fenomen destul de amorf. Manifestându-se în anii ’90 ai secolului al XX-lea, neoromantismul fran- cez a ocupat o poziţie centristă între naturalism şi simbolism. Ori de câte ori a fost adus în discuţie, neoromantismul francez a fost menţionat concomitent cu „romantismul tîrziu” sau postromantismul francez. Acesta din urmă, însă, nu s-a afirmat ca o epocă de tranziţie propriu-zisă, ci a marcat creaţia unor scriitori realişti ca G. Flaubert (1821-1880), A. Daudet (1840-1897), A. France (1844- 1924), R. Rolland (1866-1944) şi a unor scriitori romantici ca V. Hugo (1802-1885), ajungînd la apogeu în creaţia lui J. A. Barbey d’Aurevilly (1808-1889) şi O. Villiers de l’Isle-Adam (1838-1889), ca, în cele din urmă, să cedeze poziţiile neoromantismului. În comparaţie cu postromantismul francez, care a însemnat doar o revigorare a principiilor romantice, neoromantismul francez a elaborat un program cu principii clar formulate. Astfel, fascinaţia noului, atitudinea critică faţă de realitate, renunţarea la reguli şi canoane sunt înlocuite cu reînvierea tradiţiilor artei din epocile trecute, cu protestul de natură etico-estetic împotriva naturalismului şi a literaturii decadente, valorificarea unei problematici ce ţine de patriotism, eroism, interesul pentru o personalitate extraordinară etc. Chiar dacă prin afişarea principiilor formulate neoromantismul francez pierde din integritatea metodei romantice, moralismul şi didacticismul devin trăsăturile sale definitori. E. Rostand (1868-1918) şi belgianul M. Maeterlinck (1862-1949) au contribuit în mare măsură la dezvoltarea dramei neoromantice franceze, iar A. Fournier (1886-1914) s-a înscris în contextul prozei neoromantice franceze prin unicul său roman – Le Grand Meaulnes(„Cărarea pierdută”, 1913).