Teoria bloomiană despre canon, care concepe evoluţia literară ca un conflict între geniile artistice mai noi şi mai vechi, este aplicabilă la cercetarea posterităţii eminesciene în literatura română. În canonul estetic naţional, creaţia marilor poeţi
(în speţă a celor din perioada interbelică: George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga) este rezultatul unei „trădări creatoare” a modelului Eminescu („poetul-tată”), pe care îl depăşesc asimilându-l şi continuându-l într-o nouă ipostază poetică.
Opera acestor creatori este, în termeni bloomieni, o „rea-lectură” şi o „rescriere” a eminescianismului, generată de „anxietatea influenţei”, care îi ajută să-şi identifice propria fizionomie poetică.
