Fiecare limbă naţională fixează în inventarul ei lexical experienţa social-istorică unică a unui popor concret, pentru ai cărui reprezentanţi sunt esenţiale şi semnificative anumite obiecte, fenomene, activităţi etc. Această semnificaţie este condiţionată
de specificul modului de viaţăşi al culturii naţionale a colectivităţii date. Din acest punct de vedere, studierea comparativă a verbelor de comportament din cele două limbi – româna şi greaca – este de o actualitate deosebită, deoarece anume în verbele de comportament î
şi găsesc reflectare valorile specifice ale poporului dat: caracterul relaţiilor interumane, atitudinea individului faţă de mediul natural
şi social, faţă de muncă etc.
