În lirica lui Vasile Romanciuc, tăcerea reprezintă o dominantă care s-a
îmbogățit cu noi semnificații odată cu evoluția formelor discursului poetic. Înțeleasă la început ca o limită impusă autoexprimării dintr-un sentiment de umilinţă şi laşitate, ea ajunge
să fie considerată sursă de inspirație pentru o utilizare mai profundă a limbajului. Dar nu
e vorba de tăcerea provocată de alegerea mijloacelor nepotrivite de exprimare artistică, ci
de tăcerea în căutarea perfecțiunii: poezia în care emoţia e mai presus de cuvânt. Limbajul
poetic este limbajul tăcut al gândirii, iar poetul – mesager al inaudiabilului.
