Analiza lingvistică modernă a eșuat în tentativele sale de a aborda timpul anume prin limitarea semnificativă a valențe -lor semantice ale timpurilor verbale. Această stare a lucrurilor a cauzat revenirea la teoriile gramaticale clasice, după mai
multe decenii de dominație a lingvisticii așa-zise moderne, reprezentată de structuralism și lingvistica textuală. Descrierile timpului în limbă au beneficiat substanțial de renașterea interesului pentru gramaticile tradiționale. În aceste coordonate, contribuția pragmaticii este concepută drept o completare a descrierilor lingvistice cu analize pragmatice.
