Articolul de față abordează problematica spațiului sacru în poezia lui V. Romanciuc, pornind, mai întâi, de la definiția oferită sacrului de către M. Eliade și R. Caillois. Folosind dihotomia lui înlăuntru și a lui în afară, propusă de R. Caillois, dar utilizată și de G. Bachelard, a fost realizată o delimitare a spațiului sacru dinlăuntru în trei niveluri situate concentric: casă, sat, țară, care dau un sens profund ființării, reprezentând un reazem existențial. Atunci când aceste spații sacre nu sunt accesibile, acestea pot fi accesate prin intermediul amintirilor/memoriei, devenite spații de depozitare. Totodată, înlăuntrul include și anumiți agenți perturbatori, a căror acțiune este însă anihilată de proximitatea sacralității. În volumele de poezie apărute după 1990, spațiul sacru este transformat într-o lume în descompunere, în surpare, o lume pe dos, care pășește grăbită pe calea desacralizării.
