Răspunderea subsidiară a debitorului insolvabil–sinteza doctrinei de specialitate [Articol]

Abstract

The article analyzes the ambiguous nature of Article 248 paragraph (5) of the Insolvency Law, with a focus on the starting point of the limitation period for the action in subsidiary liability. The study highlights the interpretative difficulties generated by the initial wording of the provision and their impact on judicial practice, including the erroneous influence of Supreme Court Plenum Recommendation no. 86/2016. Through comparative-analytical methods, it demonstrates the convergence with Romanian doctrine, where subsequent legislative amendments have clarified the issue. The main conclusion is that the limitation period must be linked to the moment of identifying the culpable person through the administrator’s or liquidator’s report, and not to the mere temporal limits of committing the acts. Finally, as the law should be legislative reformulation is proposed, aimed at restoring clarity, predictability, and coherence in the legal regime of subsidiary liability. Răspunderea subsidiară a debitorului reprezintă una dintre cele mai discutate instituții ale dreptului insolvabilității, situată la intersecția dintre răspunderea civilă delictuală și mecanismele specifice de protecție a creditorilor guvernată de legea insolvabilității. Articolul de față își propune să ofere o sinteză sistematică a doctrinei de specialitate, printr-o analiză comparativă a opiniilor doctrinare naționale și internaționale, precum și a fundamentelor conceptuale care justifică instituirea acestei forme de răspundere. Sunt examinate delimitările între răspunderea subsidiară și alte forme de răspundere juridică (solidară, delictuală generală, contractuală), cu accent pe criteriile de atragere a răspunderii, precum fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate. Totodată, articolul explorează funcția preventivă și sancționatorie a răspunderii subsidiară, reliefând rolul său în protejarea echilibrului raporturilor juridice și în descurajarea conduitelor abuzive ale debitorilor sau ale persoanelor care exercită controlul asupra acestora. Analiza doctrinară relevă divergențe semnificative între viziunile care o concep ca o formă sui generis de răspundere civilă și cele care o subsumează cadrului tradițional al răspunderii delictuale. Concluzia principală a studiului este că răspunderea subsidiară a debitorului nu este doar un instrument tehnic al dreptului insolvabilității, ci și o expresie a principiului echității și a imperativului de a menține încrederea creditorilor în mecanismele de protecție oferite de dreptul civil.