Combinații eufonice în Dicționarul de Rime [Articol]

Abstract

Dicționarul de Rime al lui Mihai Eminescu, în viziunea eminescologilor și mai ales a editorului Marin Bucur, nu este doar un instrument lexicografic, ci o lucrare de o profundă complexitate intelectuală, artistică și științifică. Construit cu o remarcabilă capacitate de sinteză, dicționarul reflectă geniul limbii române printro bogăție lexicală impresionantă, reunind în jur de 100.000 de cuvinte-rimă, provenind din graiuri populare, cronici, presă, istorie, geografie, dar și din limbajul științei și filozofiei. Eminescu a organizat aceste cuvinte într-o structură sonoră riguroasă, bazată pe relații fonetice și semantice – sinonimie, omonimie, antonimie –, preferând rimele multisilabice, vocabulele arhaice, neologismele și creațiile proprii, într-o manieră ce amintește de tehnica contrapunctului muzical. Dincolo de valoarea sa practică, lucrarea capătă o dimensiune artistică și teoretică de sine stătătoare, reprezentând un instrument de lucru, un laborator poetic și o arhivă a universului cultural și lingvistic eminescian, din care s-au născut numeroase versuri ale marilor sale poeme, precum Luceafărul sau Scrisoarea III. Mihai Eminescu’s rhyming dictionary, in the view of scholars and especially in the opinion of the publisher Marin Bucur, is not just a lexicographic tool, but a work of profound intellectual, artistic and scientific complexity. Built with a remarkable capacity for synthesis, the dictionary reflects the genius of the Romanian language through an impressive lexical richness, bringing together around 100,000 rhyming words, coming from popular sayings, chronicles, the press, history, geography, but also from the language of science and philosophy. Eminescu organized these words into a rigorous sound structure, based on phonetic and semantic relationships – synonymy, homonymy, antonymy –, preferring multisyllabic rhymes, archaic vocabulary, neologisms and his own creations, in a manner reminiscent of the technique of musical counterpoint. Beyond its practical value, the work acquires an independent artistic and theoretical dimension, representing a working tool, a poetic laboratory and an archive of Eminescu’s cultural and linguistic universe, from which numerous verses of his great poems were born, such as Luceafărul or Scrisoarea III.