Deschideri spre liricizarea regimului narativ homodiegetic în proza postmodernă românească [Articol]

Abstract

Deschiderea spre liricizare a regimului narativ homodiegetic în proza postmodernă evidențiază dinamica formelor narative în literatura română a secolului al XX-lea. În continuitatea modelelor canonice de liricizare a discursului narativ, ilustrate de M. I. Caragiale, M. Sadoveanu, L. Blaga și M. Eliade, eul povestitor se afirmă ca instanță de mediere a realității și ca factor de organizare a experienței narative prin prisma interiorității. În romanul postmodernist din anii ’80, se constată o mutație estetică majoră, marcată de ironie, parodie, grotesc, intertextualitate și autoreferențialitate, procedee care par să contrazică premisele lirismului tradițional. Analiza demonstrează că liricizarea nu este anulată, ci problematizată și reconfigurată, prin deplasarea accentului de la afectivitatea clasică spre o interioritate fragmentată, intelectualizată și corporalizată. Naratorul din proza postmodernă se caracterizează prin expansivitate identitară, pluralitate de perspective și explorarea imaginarului oniric, devenind principalul vector al poetizării discursului narativ.

The openness towards lyricization of the homodiegetic narrative regime in postmodern prose highlights the dynamics of narrative forms in 20th-century Romanian literature. In the continuity of the canonical models of lyricization of narrative discourse, illustrated by M. I. Caragiale, M. Sadoveanu, L. Blaga and M. Eliade, the narrator’s ego asserts itself as an instance of mediating reality and as a factor of organizing the narrative experience through the prism of interiority. In the postmodern novel of the 1980s, a major aesthetic mutation is observed, marked by irony, parody, grotesque, intertextuality and self-referentiality, procedures that seem to contradict the premises of traditional lyricism. The analysis demonstrates that lyricization is not annulled, but problematized and reconfigured, by shifting the emphasis from classical affectivity to a fragmented, intellectualized and embodied interiority. The postmodern narrative self is characterized by identity expansiveness, plurality of perspectives, and the exploration of the dreamlike imaginary, becoming the main vector of the poeticization of narrative discourse.