De la omul-automat la translatorul-automat: limitele sensibilității în era inteligenței artificiale [Articol]

Abstract

Dezvoltarea accelerată a inteligenței artificiale și extinderea algoritmizării readuc în prim-plan întrebarea fundamentală privind definirea umanului în contextul în care automatul devine tot mai funcțional și convingător. Articolul susține că această dilemă nu a apărut brusc în epoca contemporană, ci își are rădăcinile într-un imaginar mai vechi, anticipat simbolic de literatura europeană a secolului al XIX-lea. Au fost luate drept exemplu două texte literare relevante în acest context. Figurile păpușii Olimpia din Omul de nisip de E.T.A. Hoffmann și ale androidului Hadaly din romanul Eva viitoare de Villiers de l’Isle-Adam marchează trecerea de la perceperea automatului ca anomalie patologică la legitimarea sa ca soluție tehnologică deliberată. Figurile automat și atitudinea față de ele prefigurează mutații antropologice și axiologice comparabile cu cele generate astăzi de inteligența artificială. Aceste mutații nu rămân însă la nivelul imaginarului literar, ci se reflectă actualmente în diverse domenii profesionale, inclusiv în profesii cognitive și creative. În acest cadru, profesia de traducător și interpret este și ea profund afectată. Deși instrumentele de traducere asistată sporesc eficiența, rapiditatea traducerii, standardizarea, etc. ele se dovedesc insuficiente în domenii precum literatura, filosofia, științele sociale sau dreptul, unde sensibilitatea interpretativă, asumarea responsabilității și judecata contextuală sunt esențiale. Traducătorul uman nu este amenințat cu dispariția, ci cu necesitatea redefinirii rolului său, într-o cooperare între performanța tehnică și supravegherea umană. Prin aceste exemple, literatura confirmă funcția artei ca „sistem de alarmă timpurie”, anticipând atât performanțele, cât și limitele inteligenței artificiale contemporane.

The accelerated development of artificial intelligence and the expansion of algorithmbased methods have brought back to the forefront a fundamental question concerning the definition of the human, at a time when automaton is becoming increasingly functional and convincing. This article argues that this dilemma is not exclusively contemporary but has its roots in an older cultural imaginary anticipated by nineteenth-century European literature.Two literary works serve as representative examples. The figure of the doll Olympia in The Sandman by E. T. A. Hoffmann and the android Hadaly in Villiers de l’Isle-Adam’s The Future Eve mark a shift from viewing the automaton as a pathological anomaly to legitimising it as a deliberate technological construct, prefiguring anthropological and axiological transformations comparable to those produced today by artificial intelligence. Such transformations are no longer confined to the literary imaginary, but find concrete expression in various professional domains, including cognitive and creative fields. Within this framework, the profession of the translator is also profoundly affected. While computer-assisted translation tools enhance efficiency, speed, and standardization, they remain insufficient in areas such as literature, philosophy, the social sciences, or law,where interpretative sensitivity, contextual judgement, and responsibility are indispensable.Rather than facing obsolescence, the human translator is confronted with the need to redefine their role through cooperation between technical performance and human oversight. Through these examples, literature confirms the function of art as an “distant early warning system”, anticipating both the capabilities and the limitations of contemporary artificial intelligence.