Spiritul critic în fața mașinii. Inteligența artificială și viitorul cercetării umaniste [Articol]

Abstract

Dialogul despre impactul inteligenței artificiale asupra cercetării umaniste o are ca interlocutoare pe Nicoleta Ifrim, specialist în filologie, director de școală doctorală și coordonator de studii doctorale. Discuția evidențiază atât potențialul, cât și limitele utilizării IA în domenii precum literatura, critica și interpretarea textuală. IA se insinuează tot mai vizibil în spațiul umanist, generând nu doar oportunități, ci și neliniști legate de natura autentică a creației. Literatura, înțeleasă ca expresie a unui „eu” creator și ca formă de cunoaștere profundă, nu poate fi redusă la simple combinații algoritmice sau la modele statistice. IA poate simula structuri narative, dar nu poate reproduce experiența ontologică și sensibilitatea estetică care stau la baza actului literar autentic. Pe de altă parte, inteligența artificială poate fi integrată util în cercetarea filologică, mai ales în cadrul digital humanities, unde facilitează analiza cantitativă a textelor. Echilibrul dintre distant reading și close reading rămâne esențial, iar interpretarea datelor trebuie să aparțină cercetătorului uman. Dialogul abordează și implicațiile etice ale utilizării IA în mediul academic, subliniind necesitatea transparenței și a responsabilității individuale. Totodată, detectarea textelor generate de IA rămâne imperfectă, existând riscul unor erori și al unor evaluări incorecte.

The dialogue on the impact of artificial intelligence on humanities research features Nicoleta Ifrim as its interlocutor, a specialist in philology, director of a doctoral school, and supervisor of doctoral studies. The discussion highlights both the potential and the limitations of AI use in fields such as literature, criticism, and textual interpretation. AI is becoming increasingly present in the humanities, generating not only opportunities but also concerns related to the authentic nature of creation. Literature, understood as an expression of a creative “self” and as a form of profound knowledge, cannot be reduced to mere algorithmic combinations or statistical models. AI can simulate narrative structures, but it cannot reproduce the ontological experience and aesthetic sensitivity that underlie genuine literary creation. On the other hand, artificial intelligence can be usefully integrated into philological research, especially within the framework of digital humanities, where it facilitates the quantitative analysis of texts. The balance between distant reading and close reading remains essential, while the interpretation of data must belong to the human researcher. The dialogue also addresses the ethical implications of AI use in academia, emphasizing the need for transparency and individual responsibility. At the same time, the detection of AI-generated texts remains imperfect, with the risk of errors and misjudgements.