Echivalență semantică și adaptare culturală în traducerea conceptelor metafizice din opera lui Emil Cioran [Articol]

Abstract

Traducerea operei fragmentare a lui Emil Cioran nu este doar un transfer de cuvinte, ci și redarea unui univers ideatic și afectiv complex. Fragmentele sale funcționează ca unități dense de reflecție, unde forma și conținutul sunt inseparabile. Traducătorul trebuie să redea nu doar sensul literal, ci și tensiunea existențială a textului. Coeziunea internă se realizează prin pronume, adverbe și structuri modale, iar lexemele recurente creează câmpuri semantice încărcate afectiv, complicând echivalența fidelă. Traducerea devine astfel un act hermeneutic, nu mecanic. Limbajul fragmentar activează rețele de sens contradictorii, iar afirmațiile paradoxale sau analitic false provoacă reflecție și dezvăluie sfâșierea interioară a eului. Traducătorul trebuie să păstreze ambiguitatea și tensiunea discursului. Interogațiile retorice, ironia și paradoxul destabilizează certitudinile cititorului. În concluzie, traducerea lui Cioran implică recrearea stilistică, iar traducătorul devine co-creator al sensului, nu simplu intermediar lingvistic

The translation of Emil Cioran’s fragmentary work is not merely a transfer of words but entails rendering a complex ideational and affective universe. His fragments function as dense units of reflection, where form and content are inseparably linked. The translator must convey not only the literal meaning but also the existential tension of the text. Internal cohesion relies on pronouns, adverbs, and modal structures, while recurrent lexemes create affectively charged semantic fields, complicating faithful equivalence. Translation thus becomes a hermeneutic, not mechanical, act. The fragmentary language activates networks of contradictory meanings, undermining the notion of a single correct interpretation. Paradoxical or analytically false statements provoke reflection and reveal the inner fragmentation of the self. The translator must preserve the ambiguity and tension of the discourse. Rhetorical questions, irony, and paradox destabilize certainties. Translating Cioran involves stylistic re-creation, making the translator a co-creator of meaning, not a mere linguistic intermediary.