Estetica suferinței în epopeea antică: de la Iliada la Odiseea [Articol]

Abstract

Articolul examinează suferința în epopeile homerice ca experiență etică și principiu formal-naratologic. Demersul combină analiza filologică a vocabularului afectelor cu naratologia clasică și cu lectura etică a valorilor eroice. În Iliada, lezarea onoarei și eșecul cuvântului devin molimă colectivă, rană trupească și ritual funerar; întâlnirea dintre Priam și Ahile convertește temporar violența în doliu împărtășit. În Odiseea, suferința este interiorizată ca durată, memorie și recunoaștere amânată. Ospitalitatea, travestiul, povestirea, cicatricea, arcul și patul înrădăcinat restabilesc treptat identitatea și casa. Cele două poeme configurează astfel regimuri complementare ale durerii: o lege publică a sângelui și a ritului, respectiv o lege domestică a memoriei și a semnelor. Impreună, ele arată că ordinea publică și individuală nu se reface prin anularea suferinței, ci prin recunoașterea, povestirea și integrarea ei intr-o comunitate.

The article examines suffering in the Homeric epics as both ethical experience and formal principle. It combines philological analysis of the vocabulary of affects with classical narratology and an ethical reading of heroic values. In the Iliad, suffering turns violated honor and failed speech into collective plague, bodily wound, and funerary ritual; the encounter between Priam and Achilles briefly converts violence into shared mourning. In the Odyssey, suffering is internalized as duration, memory, and delayed recognition. Hospitality, disguise, storytelling, the scar, the bow, and the rooted bed gradually restore identity and the household. The two poems thus configure complementary regimes of pain: a public law of blood and ritual, and a domestic law of memory and signs. Together, they demonstrate that both public and individual order are restored not by erasing suffering, but by acknowledging it, narrating it, and integrating it into the life of a community.