Resuscitarea interesului pentru cartea veche românească rămâne un subiect deschis spre care, probabil, nu e niciodată suficient să ne canalizăm atenția, autor și text revendicând și generând, deopotrivă, alte și alte interpretări. Vechile scrieri laice sau bisericești (cronici, cărți populare, traduceri etc.) înglobează/ reliefează/ distilează timpuri și epoci, înălțări și căderi, tipare de comportament memorabile, care incită și astăzi, motivându-ne să revenim, să recapitulăm, în efortul continuu de regăsire/ edificare a propriei identități. A b e c e d a r și reazem sufletesc au însemnat scrierile aurorale pentru cohorte de cititori, de-a lungul secolelor, din ele inspirându-se, prin ele verificându-se, la ele revenind, din timp în timp, oamenii de litere și prețuitorii de istorie a neamului. Nucleu esențializat al devenirii și al edificării noastre cultural/ civilizatoare, cartea veche românească se cuvine readusă pe masa de citire (a tinerelor generații implicit), ca un exercițiu probant de memorie și demnitate.
