Facultatea de Istorie şi Filosofie / Faculty of History and Philosophy
Permanent URI for this communityhttps://msuir.usm.md/handle/123456789/8
Browse
724 results
Search Results
Item DIALOG INTERDISCIPLINAR ÎNTRE ȘTIINȚELE COGNITIVE ȘI TEOLOGIE(CEP USM, 2020) Duca, MihailLa începuturile istoriei umane, cultura, religia, știința (nu în sensul atribuit de modernitate) erau inseparabile. Cu părere de rău, în zilele noastre suntem martorii unei rupturi dintre aceste domenii. Noile descoperiri științifice, la general, cât și cele asociate științelor cognitive în particular, aduc cu sine provocări pentru teologie, mai ales în aspectele ei clasice, ce abordează natura ființei umane și relația omului cu Dumnezeu. Preocupările cu privire la impactul descoperirilor științifice asupra teologiei creștine sunt o realitate de cel puțin patru sute de ani. Pe măsură ce știința descoperă modalitățile în care neurochimia afectează viața mentală, apar întrebări importante despre esența și semnificația sufletului, despre o umanitate creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (imago dei), despre depravare și liberul arbitru, despre posibilitatea întâlnirii Divinității prin rugăciune, despre experiențele mistice și revelație, despre existența unui Dumnezeu personal. Aceste problemele sunt complexe atât din punct de vedere al științelor cognitive, cât și al teologiei. Orice tip de reducționism cu privire la natura conștiinței și a minții umane, fie el dualist sau monist, nu face altceva decât să diminueze imaginea omului și a umanității per ansamblu. Neuroteologia este un domeniu interdisciplinar care încearcă să integreze cercetările în domeniul științelor cognitive cu teologia. Acest domeniu se confruntă atât cu diferite contradicții interne cât și cu critici externe. La momentul dat nu avem nici o teorie, în cadrul acestei discipline, care ar fi general acceptată de experți. Totuși, neuroteologia este un bun exemplu de dialog constructiv dintre știință și religie.Item CONFRONTING COVID-19 WITH HELP FROM EPICUREAN PHILOSOPHY(CEP USM, 2020) Smith, Martin FergusonAt this time when the Covid-19 pandemic is killing hundreds of thousands, disrupting the economies of prosperous nations and the lives of billions, and generating much fear, it may be of interest to look back to Greek and Roman antiquity and see what moral guidance is offered by the school of the philosopher Epicurus (341-270 BC). Plagues and pestilences were not uncommon in the ancient world. The best known one afflicted Athens in 430 BC, the second year of the Peloponnesian War, fought by the city and its allies against Sparta and its allies. It is graphically documented by the historian Thucydides, who not only witnessed it, but caught it and recovered. Although he describes it in detail in the hope that his description will be useful in the event of the same disease ever recurring in the future, modern authorities have been unable to agree in identifying it. In its behaviour, symptoms, and effects, it had some similarities to Covid-19. It was said to have originated in a distant country, somewhere south of Egypt, and to have affected other areas before reaching Athens, wreaking most havoc where people were crowded together. Athens was particularly vulnerable because the war had compelled many country people to seek shelter in the city. The disease was highly contagious. Doctors, not having encountered it before, did not know how to treat it, and their exposure to it meant that they suffered the highest rate of mortality. Other high-risk members of the population were those with pre-existing health problems. Symptoms of the disease included fever, coughing, vomiting, and diarrhoea. If the sick were not visited because others feared being infected, they died of neglect; and those whose altruism prompted them to visit were all too likely to pay with their lives. Those who caught the disease but recovered were immune to a further attack, at least to one that was fatal.Item VALIDITATEA REZULTATELOR CERCETĂRII DE TIP INTERDISCIPLINAR(CEP USM, 2020) Pricop, LauraConceptul de interdisciplinaritate este unul cu o largă circulație și invocat atât în organizarea instituțiilor, în educare și învățare dar și în cercetare. Din acest punct de vedere, definițiile date acestui concept variază astfel de la un mod de utilizare la altul. Pe lângă utilizarea ramificată, conceptul de interdisciplinaritate a intrat în competiție cu cele de hibridizare, multi/pluri- și transdisciplinaritate. Cu toate că s-au înregistrat încercări de atenuare a diferențelor și s-a propus o definiție unitară a conceptului de intersidciplinaritate, au apărut în același timp și argumente care pledează pentru păstrarea diferențelor, cel mai adesea între termenul de interdisciplinaritate și cel de transdiciplinaritate. Dincolo de ambiguitățile legate de definirea conceptului, acesta câștigă tot mai mult teren și stă la baza dezvoltării programelor de finanțare a cercetării, acesta fiind unul dintre motivele practice pentru care conceptul de interdisciplinaritate necesită mai multă atenție. În termeni consensuali, interdisciplinaritatea este văzută ca proces de rezolvare a unei probleme complexe, ce nu poate fi soluționată cu ajutorul resurselor epistemice ce vin dintr-o singură disciplină. Acceptarea acestei definiții conduce la o problemă epistemologică clasică: modul în care cunoașterea poate fi integrată într-o structură coerentă și unitară. Dacă în cazul unei paradigme științifice avem modele exersate de rezolvare a problemelor (modelul lui Khun) în cazul cercetării interdisciplinare, caz în care resursele epistemice sunt de fapt furnizate de discipline diferite, cum se atinge idealul integrării, unității cunoașterii? Aceasta este principala întrebare la care voi încerca să găsesc un răspuns în termenii epistemologiei, pentru că doar în acești termeni rezultatele unei cercetări interdisciplinare pot fi justificate. Întrebarea devine și mai dificilă dacă se ia în considerare și faptul că, în termenii cunoașterii, în urma unui proces interdisciplinar pot rezulta soluții multiple, care concomitent își revendică valabilitatea, iar comunicarea interdisciplinară devine, la rîndul ei, dacă nu o metodă cel puțin a methodological scaffold.Item ASPECTELE REFLEXIVE ALE GEOGRAFIEI ISTORICE(CEP USM, 2020) Parcevschi, NicolaeMetodele geografiei istorice militare conţin repere teoretice ce se deosebesc de reperele istoriografiei oficiale, care aserveşte unele comenzi politice sau geopolitice. Gândirea şi logica unui ofiţer de calitate nu poate fi statică, dogmatică sau fanatică, ea trebuie să fie dinamică, capabilă să facă analize şi sinteze neaştepate, nonconformiste, capabilă să aducă performanţe tactice şi strategice acţiunilor militare. Această deosebire nu este una antagonistă, dar vine să completeze volumul de informaţii al unui ofiţer contemporan, astfel încât cunoştinţele lui teoretice să nu fie rupte de la spaţiul istorico-geografic pe care el e obligat să-l protejeze, să-l apere şi, dacă e nevoie, cu preţul propriei vieţi.Item DISCURSUL TEATRAL DIN PERSPECTIVA FILOSOFIEI PRAGMATICE(CEP USM, 2020) Ghilaș, AnaFilosofia pragmatică propune o abordare estetică a artei ca formă de experiență, în comparație cu teoriile semnificative – reprezentațională, expresivă, instituțională şi ludică. Pornind de la ideea că pragmatismul se raportează asupra trăirilor și stărilor emoționale ale receptorului operei de artă sau al diverselor manifestări artistice, iar, la nivel filosofic și metodologic, pragmatismul devine o perspectivă de interpretare a textului cultural-artistic, vom aborda problema experienței receptorului discursului teatral – realizări artistice/scenice concrete din perspectivă psihanalitică. O asemenea teorie complementară a artei poate releva mai bine sau mai fidel practicile artistice contemporane, evidențiind ideea că textul este locul de întâlnire în care „dialoghează” autorul și contextul enunțării cu receptorul și contextul interpretării, iar spectacolul ca discurs teatral este, în acest sens, un exemplu elocvent. Teatrul contemporan se orientează nu atât la ideea de purificare prin artă cât la realităţile crude, directe. De aceea astăzi mai puţin ne întrebăm după spectacol: „Ce a vrut să spună autorul/regizorul”? şi mai mult „De ce se întâmplă astfel ? Cine sunt eu? Care este/ar trebui să fie relaţia mea cu alteritatea”? ş.a. Prin analizele unor discursuri teatrale evidențiem acest aspect pragmatic al artei spectaculare, accentuând rolul ei asupra cunoașterii de sine ca factor al dezvoltării personale. Or, gândirea artistică psihanalitică, în diversele ei aspecte, a influenţat cultura vieţii intelectuale, deschiderea spre şi încrederea în posibilităţile textului care devine discurs în procesul comunicativ.Item ROLUL VALORILOR EUROPENE ÎN CONSTITUIREA MENTALITĂȚII TINERILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA(CEP USM, 2020) Lazariuc, CristinaCele mai recente perspective din domeniul discursului istoric și antropologic se referă la promovarea unei imagini novatoare asupra trecutului, dar și realizarea unor previziuni în raport cu gradul de fezabilitate a reformelor sociale, având în vedere modurile în care oamenii percep lumea înconjurătoare, cum se văd ei înșiși, pe ceilalți, precum și sistemul de valori în funcție de care își modelează atitudini, comportamente și reacții. În acest articol evidențiem importanța cercetării mentalităților colective ca demers esențial în cunoașterea și înțelegerea lumii contemporane, a cărei transformări decisive sunt legate de schimbări în sistemul de valori existente, de atitudinea omului contemporan față de aceste valori, precum și necesitatea de a reflecta asupra următoarelor întrebări: de ce într-o societate dată, la un moment istoric determinat, unele credințe, valori, norme și categorii de persoane influențează mai puternic decât altele și cum arată conținutul normelor și criteriilor valorice ce ghidează comportamentul cotidian al oamenilor? De asemenea, ne propunem să analizăm rolul valorilor general-umane și al valorilor europene, în particular, în modelarea mentalității tinerilor din Republica Moldova, într-o societate în continuă tranziție spre democrație. Or, valorile reprezintă „nucleul dur al mentalităților”, iar cercetarea imaginarului poate duce la o mai bună înțelegere a diferențelor culturale, la identi ficarea unor valori comune, dar și la creșterea gradului de solidaritate socială, atât la nivel național cât și la cel global.Item REPERE FILOSOFICO-ESTETICE ALE RECEPTĂRII ARTISTICE ÎN CONTEXTUL FORMĂRII INTEPRETULUI(CEP USM, 2020) Șchiopu, ConstantinReceptarea este un element definitoriu al oricărui proces de comunicare artistică. În actul receptării, gândirea reflexivă – reprezentarea obiectului în subiect – este reglementată de principiul unității imaginației cu intelectul (Kant), imaginația însemnând libertate, intelectul – determinism. Posibilă în domeniul esteticii, „concordanța subiectivă a imaginației cu intelectul” (Kant), revendică ideea cu privire la subiectul cunoscător în artă, exponent al propriei libertăți. „Capacitatea imanentă a subiectului de a acorda fertilitate forței imaginative” (W. von Humboldt), va fi raportată nu numai la artist, care urmărește transformarea realității în imagine, dar și la receptor, determinat, în actul de actualizare a tuturor potențialităților textului, să se manifeste din punct de vedere interpretativ la fel cum însuși autorul s-a manifestat din punct de vedere generativ. Imaginată de autor, lumea operei literare este rezultatul unei atitudini subiective a lui, formele limbajului contrastând cu uzul general al limbii, iar mesajul transmis având adesea un grad ridicat de indeterminare (semnificaţiile textului literar sunt interpretate diferit de către cititori diferiţi). La rândul ei, și intepretarea operei literare, care pune în relaţie subiectul (interpretul) şi obiectul (textul), este deopotrivă subiectivă, în sensul că depinde de aptitudinile, cunoştinţele, motivaţia, atitudinile etc. celuia care o efectuează, şi obiectivă, fiind orientată, dirijată, constrânsă de către textul supus interpretării. Întrucât „opera de artă înfățișează în chip sensibil adevărul” (Hegel), principiul hegelian al abordării logico-istorice a practicii artistice impune interpretarea adevărului/ relației „obiectiv-subiectiv” în unitatea emotional-rațional. Libertatea de intepretare ca drept al receptorului și libertatea ca autenticitate sunt importante pentru înțelegerea relației „subiectiv-obiectiv”, a faptului că nu orice opinie exprimată este valabilă pentru textul/ imaginea intepretat/ă, că judecata de gust trebuie să fie în consens cu obiectivitatea textului, cu valorile acestuia, care, existând ca atare în dimensiune imanentă, sunt/trebuie să fie create și recreate continuu de cititor.Item CÂTEVA OBSERVAȚII DESPRE CEZAREEA PALESTINEI ÎN SECOLUL AL TREILEA (P. CHR.): ȘCOLI ȘI INTERPRETARE(CEP USM, 2020) Muraru, AdrianArticolul prezintă, mai întâi, contextul afirmării mai multor școli interpretative în Cezareea Palestinei, în secolul al treilea p.Chr., descriind circumstanțe politice, sociale, culturale, religioase. Sunt înfățișate apoi școlile exegetice a căror existență este confirmată de mărturii scrise (mozaice, creștine). Textul se încheie cu o discuție despre interpretările oferite în aceste școli, oferind câteva exemple de exercițiu hermeneutic aplicate aceleiași scrieri.Item TOLERANŢA CA IDEAL PRACTIC ÎN FILOSOFIA LUI JOHN LOCKE(CEP USM, 2020) Dumitrescu, MariusChiar de la începutul textului Scrisorii despre toleranţă, John Locke specifică faptul că toleranţa este, în primul rând, un ideal practic şi, în al doilea rând, unul moral. În viziunea filosofului britanic, toleranţa trebuie să constituie trăsătura esenţială a adevăratei Biserici deoarece în domeniul credinţei religioase orice superioritate revendicată nu este în fapt decât expresia luptei pentru putere şi dominaţie. Pornind de la principiile toleranţei, ideea fundamentală a lui John Locke a fost să găsească acele elemente prin care să se realizeze o separaţie de fond între Biserică şi Stat. Separarea Statului de Biserică nu este suficientă totuşi dacă între cele două nu există şi un echilibru. De asemenea, toleranţa încetează atunci când Biserica şi Statul se contopesc sau se amestecă discret până la a nu mai putea distinge graniţele dintre ele. Acest amestec şi confuzie între rolurile Statului şi cele ale Bisericii poate conduce spre situaţii extrem de grave, cum au fost masacrele religioase, precum Noaptea Sfântului Bartolomeu, sau războaiele religioase, asemenea conflictului dintre catolici şi protestanţi din vremea Războiului de Treizeci de Ani. În această lucrare vom încerca să identificăm modalităţile concrete prin care John Locke descrie limitele toleranţei dintre cele două puteri, cea a Commonwealthului sau a Statului, care ia în considerare trupul, şi cea a Bisericii, care se ocupă doar de mântuirea sufletului. Dacă limitele toleranţei sunt respectate, atunci se pot evita conflictele ireconciliabile între cele două puteri, cea seculară şi cea religioasă.