2. Articole
Permanent URI for this collectionhttps://msuir.usm.md/handle/123456789/52
Browse
3 results
Search Results
Item DIMENSIUNI ALE EDUCAȚIEI: CONCEPTUALIZĂRI ȘI CONTINUITATE DE IDEI(CEP USM, 2020) Coandă, SvetlanaEducația este o activitate complexa și multiaspectuală, care cere o abordare interdisciplinară. Procesul educațional poate fi realizat doar prin conjugarea tuturor factorilor educaționali: familia, școala, mediul social, asociațiile culturale și sportive, mass-media, colectivitatea rurală sau urbană etc. Scopul primordial al educației constă în formarea personalităţii armonios dezvoltate, autonome şi creative. Immanuel Kant menționa în acest sens: ,,Educaţia este activitatea de disciplinare, de cultivare, civilizare a omului, iar scopul educaţiei este de-a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil”. Sunt mai multe domenii educaționale: educația intelectuală – pregătirea generala si fundamentală a individului, asigurându-i atât orizontul general de cultură, cât și capacitățile intelectuale necesare oricărei dezvoltări și activități; educația morală – formarea profilului moral al personalității, cultivarea valorilor, a normelor și modelelor comportamentale; educația estetică – formarea gustului estetic, modelarea sensibilității și creativității personalității; De rând cu acestea, de o importanță tot atât de mare, sunt noile tipuri ale educaţiei sau, cum le numesc specialiștii în domeniu – „noile educaţii”: educaţia ecologică; educaţia pentru pace şi cooperare; educaţia pentru pace şi democraţie; educaţia demografică; educaţia pentru o nouă ordine economică internaţională; educaţia pentru comunicare şi mass-media; educaţia pentru un mod sănătos de viaţă; educaţia economică şi casnică modernă etc. Un impact considerabil asupra concepțiilor despre educație au avut lucrările unor notorii gânditori, precum J.Locke, J.J.Rousseau, J. Dewey, J. A. Comenius ș.a. Idei importante despre esența, rolul și funcțiile educației în societate, metode ale procesului educațional sunt expuse și de marii noștri înaintași M.Eminescu, C.RădulescuMotru, C.Noica ș.a.Item REFLECȚII CU PRIVIRE LA VIRTUȚILE OMULUI DE ȘTIINȚĂ(CEP USM, 2022) Coandă, SvetlanaProblema responsabilității sociale și morale a savantului, a coraportului dintre libertate şi responsabilitate în activitatea ştiinţifică este deosebit de importantă și actuală. Renumiți oameni de știință își expun opiniile cu referire la posibilitatea reglementării investigaţiilor în aşa fel, încât să se ţină cont atât de interesele cercetătorului şi ale organizației ştiinţifice, cât şi de cele ale societăţii în ansamblu. Astfel, Max Weber, în lucrarea Omul de știință și omul politic, relevând măreția științei și demonstrând că știința are sens și merită să i te consacri, cerea oamenilor de știință „cunoașterea mijloacelor și a consecințelor” în fața gravei dileme, când „mijloacele de distrugere, pe care progresul științei le pune la îndemână conducătorilor civili sau militari, au devenit atât de nemăsurate, încât savanții răspunzători pentru aceste descoperiri și pentru aplicarea lor își pun întrebări cu privire la răspunderile lor”. În aceeași ordine de idei, Raymond Aron menționa că în secolul al XX-lea au existat astfel de regimuri politice, tiranii – cum le numește el, în timpul cărora pentru savanți „faptul de a cerceta și de a spune adevărul în mod obiectiv este insuportabil”. Concluzia, sfatul și îndemnul lui este crearea unor asociații ale savanților, deoarece în mod individual savantul nu poate să împiedice exploatarea lucrărilor sale de către industria de război. R. Aron atenționează asupra primejdiei ce o prezintă amenințarea savanților, a universităților și a științei în ansamblu de către anumite regimuri politice, care, cum s-a întâmplat, promovau deosebirea între „matematica ariană” și „matematica jidovită”, îl descalificau pe Einstein din cauza etniei și religiei sale. În cercetarea adevărului nu trebuie să intervină interesele și antagonismele politice, etnice, rasiale etc., susține R. Aron. Pentru a evita implicarea oamenilor de știință în asemenea „comedii nedemne”, a nu-i compromite, este necesară unirea forțelor, crearea unei comunități a savanților, pe care el o numește Republica internațională a spiritelor, Republica internațională a savanților. De asemenea și Karl R. Popper, în studiul Responsabilitatea morală a omului de ştiinţă, menționează că dacă în secolele anterioare omul de știință avea doar o singură responsabilitate – cea de a căuta adevărul, actualmente, când practic toată știința poate deveni știință aplicată, apare problema responsabilității morale a omului de știință pentru efectele cercetărilor, deoarece „orice gen de studiu poate produce efecte care afectează viețile multor oameni”. În consecință, omul de știință este obligat să încerce în permanență să anticipeze și să contracareze orice pericol posibil, orice întrebuințare necorespunzătoare a muncii sale. Îndeosebi, sunt periculoase stările de război, care-l prind pe savant „în capcana unei teribile dificultăți morale și nimeni nu poate să-i dea sfaturi sau să-și asume responsabilitatea în locul lui”. Responsabilitatea omului de știință este cu mult mai mare decât a altor cetățeni, deoarece el deține cunoștințe deosebite, are acces la cunoaștere. După cum în trecut se considera că „noblesse oblige”, tot așa actualmente „sagesse oblige”, accentua K. Popper. În special, o responsabilitate deosebită îl au cercetătorii din domeniul științelor sociale, deoarece ei cel mai des analizează „folosirea – corectă sau greșită – a puterii ca atare”. K. Popper consideră că obligația morală a cercetătorului din științele sociale este ca în cazul în care descoperă instrumente ale puterii care ar putea periclita cândva libertatea, el trebuie atât să avertizeze oamenii în legătură cu aceste pericole, cât și să se dedice descoperirii unor contramăsuri eficiente”, deoarece majoritatea oamenilor de știință prețuiesc foarte mult gândirea independentă și critică și detestă manipularea și totalitarismul.Item NICOLAE IORGA: CUGETĂRI DESPRE ÎNVĂȚĂMÂNT ȘI EDUCAȚIE(CEP USM, 2023) Coandă, SvetlanaÎn articol sunt analizate cugetările despre învățământ și educație ale lui Nicolae Iorga (1871-1940) – mare istoric, publicist, om politic, scriitor, profesor. Una dintre cele mai importante lucrări ale lui Nicolae Iorga este Istoria învățământului românesc, publicată în anul 1928 și reeditată în anul 1971. În această lucrare, Nicolae Iorga a făcut aprecieri critice asupra diverselor sisteme și proiecte de modernizare a învățământului din România, susținând și promovând viziuni reformatoare și novatoare. Nicolae Iorga menționa rolul decisiv în educație și învățământ al limbii materne, accentua insistent impactul școlii naționale în lupta cu ceea ce el numea „tendințele de deznaționalizare”. În viziunea acestui mare gânditor, principalul scop al învățământului și educației este „pregătirea omului complect, care să nu se încurce în viaţă, ci s-o înţeleagă, s-o domine şi s-o sporească”, aportul profesorilor fiind unul decisiv în atingerea acestui scop.