Proza lui Vlad Ioviță: de la contingența rurală la crize existențiale [Articol]

Abstract

Vlad Ioviță’s true vocation is discovered with the publication of Trei proze (1971). The novella Se caută un paznic included in this volume is a first attempt at literary dystopia in our country, the author using humor and irony to unveil an artificial system with congenital cracks, powerless in the face of the impetuous energy of the authentic man. The other two novels and the writings published later focus on the existential crises of characters caught in the tribulations of erotic triangles. Blestemele and the poetry of eros, with their tumultuous challenges, are marked by an ambiguity always on the edge between violence and purity through the dramatic and at the same time lyrical interference of fatal passions and anguish, of impetuous love and death as cathartic liberation. Love as a raging demon with twists of exorcization raises Vlad Ioviță’s narratives to the tension of an unmistakable style. The narrative voices of the hypersensitive characters interspersed with the cold and neutral authorial instance, endowed with a heightened sense of visual metaphor, turn a prose of admirable intellectual finesse.

Adevărata vocație a lui Vlad Ioviță se descoperă odată cu apariția cărții Trei proze (1971). Nuvela Se caută un paznic inclusă în acest volum este o primă încercare de distopie literară la noi, autorul folosind umorul și ironia pentru deconspirarea unui sistem artificial, cu fisuri congenitale, neputincios în fața energiei de nestăpânit a omului autentic. Celelalte două nuvele și scrierile publicate mai târziu se concentrează asupra crizelor existențiale ale unor personaje prinse în tribulațiile unor triunghiuri erotice. Blestemele și poezia erosului, cu tumultoasele lor provocări, sunt marcate de o ambiguitate situată mereu la limita dintre violență și puritate prin interferența dramatică și, deopotrivă lirică, a pasiunilor fatale și angoaselor, a dragostei impetuoase și a morții ca eliberare cathartică. Dragostea ca demonie năvalnică, cu răsuciri de exorcizare, ridică narațiunile lui Vlad Ioviță la tensiunea unui stil inconfundabil. Vocile narative ale personajelor hipersensibile în intercalare cu instanța auctorială rece și neutră, înzestrată cu un simț accentuat al metaforei vizuale, girează o proză de o admirabilă finețe intelectuală