De la metacritică la etosul normativ: turnura aplicativă a teoriei [Articol]

Abstract

The paper traces the transformation of «Theory», understood as the ensemble of dominant critical practices in the humanities and social sciences since the 1970s, from a reflexive metacritique (poststructuralism, postmodernism, philosophical deconstruction) into a normative and applicative ethos. It examines how the internal crises of structuralism, combined with the external pressures of 1960s countercultural movements, detached literature from the liberal arts tradition and redefined it as a tool of socio-political emancipation. Consolidated by poststructuralism and neo-Marxist critical theories, the hermeneutics of suspicion became hegemonic in Western universities, shifting literary studies away from epistemic, aesthetic, and universalist-humanist criteria toward the imperatives of identity politics and «Critical Social Justice». The revision of the canon, the rewriting of classics, the institutionalization of «citation justice», and the redefinition of «critical thinking» illustrate Theory’s conversion into a militant project of cultural and social reengineering.

Articolul urmărește, sub aspect genealogic, teoretic și discursiv-instituțional, transformarea „Teoriei”, înțeleasă ca ansamblu de practici critice dominante în științele umaniste și sociale după anii ʼ70 ai secolului al XX-lea, dintr-o metacritică reflexivă (poststructuralism, postmodernism, deconstrucție filosofică) într-un etos normativ și aplicativ. Se analizează modul în care crizele interne ale structuralismului, combinate cu presiunile externe ale mișcărilor contraculturale din anii ʼ60, au desprins literatura din tradiția artelor liberale și au redefinit-o ca instrument de emancipare sociopolitică. Consolidată de poststructuralism și teoriile critice de inspirație neomarxistă, hermeneutica suspiciunii a devenit hegemonică în universitățile occidentale, redefinind obiectivele studiilor literare prin înlocuirea criteriilor epistemice, estetice și ale universalismului umanist cu imperativele politicilor identitare și ale „justiției sociale critice”. Revizuirea canonului, rescrierea clasicilor, instituționalizarea „justiției citării” și redefinirea „gândirii critice” ilustrează conversiunea Teoriei într-un proiect militant de inginerie culturală și socială.