Dacă în România, în perioada comunistă, se poate vorbi de o literatură
a exilului exterior și a disidenței, atunci literaturii din Basarabia, din aceeași perioadă,
i se poate aplica conceptul de exil interior. Astfel, unii scriitori s-au refugiat, în
cazurile cele mai fericite, în meserii ale cărții, în special în traduceri, alții – în scrieri
eseistice, parabolice, experimentale sau în jurnal. Toate erau abordate ca forme de exil
interior, asumate de scriitori, riscând în acest mod ca lucrările să nu le fie publicate.
Exilul interior, de cele mai multe ori, a produs psihoze, nevroze, umilințe similare ca
amplitudine dramatismului caracteristic exilului exterior. Anume aceste manifestări ale
exilului interior sunt reflectate, în mare parte, în scrierile lui Vladimir Beșleagă, care
constituie obiectul de cercetare al studiului de față.
