Drepturile subiective civile sunt concepute în vederea conferirii titularului său a unor prerogative care constau în a acţiona într-un mod anumit şi a pretinde o conduită anumită din partea celorlalți subiecți ai raportului juridic civil, apelând, la necesitate, la forţa de constrângere a statului. Însă, exercitarea lor este condiționată de buna-credință, de lege, contract, ordine publică și de bunele moravuri. Istoria umanității demonstrează, însă, că tentația de exercitare a drepturilor subiective civile cu depășirea acestor limite este de neînvins în cazul în care, preamărind interesul personal, titularii de drepturi subiective civile sunt dispuși să sfideze interesul urmărit de legiuitor. Or, prin aceasta, sfidând însuși spiritul legii. Analiza abuzului de drept este incompatibilă cu ocolirea conceptului de bună-credință, întrucât abuzul de drept constituie o formă particulară de încălcare a principiului bunei-credințe, iar sursa declanșării sistemului sancționator al abuzului de drept îl constituie însăși încălcarea principiului bunei-credințe.
