Contribuţia Uniunii Europene la pacea şi securitatea global [Articol]

Abstract

Articolul investighează evoluția Uniunii Europene dintr-un „actor civil” în furnizor de securitate cu vocație globală, în contextul multiplicării amenințărilor hibride, al competiției geopolitice și al războiului din Ucraina. Analiza pornește de la fundamentele juridice – de la PESC instituționalizată prin Tratatul de la Maastricht la PSAC și Busola Strategică – și evidențiază rolul noilor instrumente: PESCO, Agenția Europeană de Apărare și Facilitatea Europeană pentru Pace. Studiul arată că UE a desfășurat peste 35 de misiuni civile și militare în Balcanii de Vest, Sahel, Cornul Africii și Orientul Mijlociu, combinând formarea forțelor locale, monitorizarea frontierelor și operațiuni navale precum EUNAVFOR Atalanta. Parteneriatul cu NATO rămâne pivotul apărării colective, însă Uniunea își urmărește autonomia strategică prin consolidarea capacităților proprii și diversificarea parteneriatelor cu ONU, UA și ASEAN. Diferențele de viziune dintre statele membre, lipsa unei armate europene și cerința unanimității în Consiliu limitează viteza de reacție și coerența externă. Crizele energetice, atacurile cibernetice și dezinformarea scot în evidență vulnerabilitățile interne, dar și necesitatea unei coordonări politico-militare mai strânse. Concluzia subliniază că, pentru a deveni un actor strategic credibil, UE trebuie să armonizeze interesele naționale, să investească durabil în capacități comune și să îmbine instrumentele civile și militare sub o viziune geopolitică unitară. Articolul este elaborat în cadrul implementării proiectului Jean Monnet Chair „EU’s role in the emerging international system” (EUREIS), nr. 101126798.

The article traces the European Union’s transformation from a predominantly civilian power into a security provider with global ambitions amid mounting hybrid threats, great-power rivalry and Russia’s war against Ukraine. Building on the legal foundations laid by the Maastricht Treaty’s CFSP and deepened through the Common Security and Defence Policy (CSDP) and the 2022 Strategic Compass, the study highlights new instruments such as PESCO, the European Defence Agency and the European Peace Facility. Since 2003 the EU has conducted more than 35 civilian and military missions—from EUFOR Althea in Bosnia to EUTM Mali and EUNAVFOR Atalanta—combining capacity-building, border management and naval security. While the NATO alliance remains the cornerstone of collective defence, Brussels pursues strategic autonomy by enhancing indigenous capabilities and expanding partnerships with the UN, African Union and ASEAN. Yet divergent national interests, the absence of a standing EU army and the unanimity requirement in the Council constrain decision-making speed and external coherence. Energy shocks, cyber-attacks and disinformation reveal internal vulnerabilities and the need for tighter politico-military coordination. The paper concludes that, to become a credible strategic actor, the EU must reconcile national preferences, invest sustainably in common capabilities and blend civilian and military tools within a unified geopolitical vision. The article has been prepared within the framework of the implementation of the Jean Monnet Chair project “EU’s Role in the Emerging International System” (EUREIS), No. 101126798.