Competența ca model de relaționare

Abstract

„Ingineria învățării” (POSTMAN, 1992) are efecte destule pentru a fi dobândit adepți și critici. Noua criză sau „revoluție” indusă de tehnologie amețește fără limite, așa încât, sunt tot mai mulți cei care cer să privim atent la efectele pe termen lung, la constantele generatoare de motivații în educație, la relațiile dintre actorii procesului. Articolul își propune să extragă din câteva modele de învățare elemente care susțin că oricât de bine organizate vor fi mecanismele predării și de înnoită este tehnologia, permanentă și inseparabilă va fi relațioarea profesor-elev. Perspectiva este susținută de recente preocupări mai ample consacrate relaționării didactice și de un recent model generat de analiza trangenerațională a acesteia în care tehnologia este prezentă prin conținutul său informațional reflectat de TPACK supus condiționărilor alternativei pedagogice Reggio Emilia. ,,Learning engineering” (POSTMAN, 1992) has enough effects to have gained followers and critics. The new crisis or “revolution” induced by technology is dizzying without limits, so that there are more and more people who ask to look carefully at the long-term effects, at the constants that generate motivations in education, at the relationships between the actors of process. The article aims to extract from several learning models elements that claim that no matter how well organized the teaching mechanisms will be and how renewable the technology is, the teacher-student relationship will be permanent and inseparable. The perspective is supported by recent broader concerns devoted to didactic relationships and by a recent model generated by its transgenerational analysis in which technology is present through its informational content reflected by TPACK subject to the conditions of pedagogical alternative Reggio Emilia.