UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA ȘCOALA DOCTORALĂ ȘTIINȚE UMANISTICE CONSORŢIU: Universitatea de Stat din Moldova (USM), Institutul de Istorie (II), Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” (IFR), Biblioteca Științifică „Andrei Lupan” (Institut) (BȘ), Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți (USARB), Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul (USC). Cu titlu de manuscris: C.Z.U.: 811.135.1`367.622`276.6:27(043) BRĂGUȚĂ ECATERINA SUBSTANTIVE DEVERBALE ÎN TEXTUL RELIGIOS: VALORI DENOTATIVE ȘI CONOTATIVE 621.02 – Gramatică Teză de doctor în filologie Conducător științific: _____________ Gherasim Alexandra, doctor în filologie, conferențiar universitar Autor: _____________ CHIȘINĂU, 2022 2 © Brăguță Ecaterina, 2022 3 CUPRINS ADNOTARE ................................................................................................................................................ 5 ANNOTATION ........................................................................................................................................... 6 АННОТАЦИЯ ............................................................................................................................................ 7 LISTA TABELELOR ................................................................................................................................. 8 LISTA ABREVIERILOR........................................................................................................................... 9 INTRODUCERE ....................................................................................................................................... 10 1. SUBSTANTIVELE DEVERBALE ÎN LIMBA ROMÂNĂ: CONCEPT, STRUCTURĂ, PARTICULARITĂȚI ............................................................................................................................... 20 1.1. Substantive deverbale. Delimitări terminologice ........................................................................ 20 1.2. Nominalizarea: între proces structural și metaforă a limbajului .............................................. 23 1.3. Implicații ale corelației verb – substantiv pentru studiul substantivelor deverbale ................ 27 1.4. Clasificarea structurală a substantivelor deverbale .................................................................... 31 1.4.1. Substantive deverbale create prin sufixare ........................................................................... 32 1.4.2. Formarea substantivelor deverbale de la infinitivul lung .................................................... 35 1.4.3. Formarea substantivelor de la o bază verbală cu sufixul -tor (nomina agentis) ............... 37 1.4.4. Substantive deverbale formate prin derivare parasintetică ................................................ 38 1.4.5. Substantive deverbale de formare regresivă ......................................................................... 39 1.4.6. Substantive deverbale obținute prin compunere .................................................................. 43 1.4.7. Substantive deverbale obținute prin conversiune ................................................................ 46 Concluzii la Capitolul I ......................................................................................................................... 48 2. TEXTUL RELIGIOS ROMÂNESC ACTUAL. PARTICULARITĂȚI GRAMATICALE, LEXICALE ȘI COMPOZIȚIONALE .................................................................................................... 50 2.1. Textul concret și textul lumii. Noțiuni generale ........................................................................... 50 2.2. Text religios vs stil religios vs limbaj religios ............................................................................... 53 2.3. Particularități lexico-gramaticale ale textului-acatist actual ..................................................... 58 2.4. Acatistul: origine și particularități compoziționale ..................................................................... 66 2.5. Elementele structurale definitorii ale textului-acatist ................................................................. 70 Concluzii la Capitolul II ....................................................................................................................... 90 3. DENOTAȚIA ȘI CONOTAȚIA. PRINCIPII DE SEMNIFICARE A SUBSTANTIVELOR DEVERBALE ÎN IMNOGRAFIA ORTODOXĂ .................................................................................. 92 3.1. Substantivele deverbale – „concepte culturale” .......................................................................... 92 3.2. Diversitatea semantică a substantivelor deverbale ..................................................................... 94 3.3. Rolul nominalizărilor verbale în asigurarea coeziunii textului-acatist ................................... 105 3.4. Limbajul terminologic religios. Aspecte istorico-etimologice .................................................. 112 3.5. Termeni religioși creștin-ortodocși actualizați de substantive deverbale ............................... 115 3.6. Dimensiunea estetică a imnului-acatist ...................................................................................... 120 3.6.1. Figuri semantice .................................................................................................................... 121 4 3.6.2. Figuri sintactice ..................................................................................................................... 135 Concluzii la Capitolul III .................................................................................................................... 138 CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI ............................................................................... 140 REFERINȚE BIBLIOGRAFICE .......................................................................................................... 145 ANEXE ..................................................................................................................................................... 180 Anexa 1. Lista acatistelor cercetate, din care a fost extras inventarul de substantive deverbale ......... 180 Anexa 2. Indice alfabetic al substantivelor deverbale identificate în acatiste ...................................... 182 Anexa 3. Clasificarea structurală a substantivelor deverbale, în funcție de procedeul de formare ..... 188 Anexa 4. Substantive deverbale formate cu ajutorul sufixului infinitival -re ........................................ 190 Anexa 5. Substantive deverbale formate cu sufixul -tor ........................................................................ 191 Anexa 6. Substantive deverbale formate prin derivare parasintetică ................................................... 192 Anexa 7. Substantive deverbale compuse în textele acatistelor ............................................................ 193 Anexa 8. Substantive deverbale obținute prin conversiune ................................................................... 194 Anexa 9. Substantive deverbale regresive ............................................................................................. 194 Anexa 10. Exemplu acatist: Acatistul Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei ............... 195 Anexa 11. Tipuri de acatiste în funcție de numărul hairetismelor ........................................................ 201 Anexa 12. Tipologia refrenurilor icoaselor .......................................................................................... 202 Anexa 13. Rugăciune (din Acatistul Buneivestiri), secvența laudativă ................................................. 203 Anexa 14. Teste penru distingerea numelor evenimențiale de cele rezultative ..................................... 204 Anexa 15. Glosar de termeni creștini actualizați de substantivele deverbale, extrase din acatiste ..... 205 Anexa 16. Glosar de termeni imnografici ............................................................................................. 210 Declaraţia privind asumarea răspunderii ............................................................................................. 211 Curriculum Vitae .................................................................................................................................... 212 5 ADNOTARE Brăguță Ecaterina. Substantivele deverbale în textul religios: valori denotative și conotative. Teză de doctor în ştiinţe filologice, specialitatea 621.02, Chişinău, 2022 Structura tezei: Introducere; trei capitole; concluzii generale și recomandări; bibliografie din 522 titluri; tabele (14), anexe (16). Textul de bază cuprinde 144 de pagini. Rezultatele obținute sunt publicate în 15 lucrări științifice. Cuvinte și expresii-cheie: nominalizare, substantive deverbale, infinitiv lung, nume de acțiune, text religios, stil religios, acatist, condac, icos, hairetisme, sensuri denotative, sensuri conotative, terminologie creștin-ortodoxă, sistem figurativ. Scopul cercetării rezidă în elucidarea particularităților de ordin gramatical, semantic și funcțional ale substantivelor deverbale din textul religios imnografic, în speță textul-acatist. Obiectivele cercetării: identificarea tiparelor de nominalizare a bazelor verbale, sistematizarea substantivelor deverbale specifice textului religios; caracterizarea substantivelor deverbale identificate în acatiste din perspectiva nivelurilor de semnificare; evaluarea polifuncționalității numelor formate de la o bază verbală în sistemul acatistografic românesc. Noutatea și originalitatea științifică. Studiul curent este o completare a cerecetărilor din ultimele trei decenii orientate spre textul religios, dar care au evitat palierul imnografic al acestuia. Noutatea științifică rezidă în caracterul sistemic al abordării. Este un studiu de pionierat care relevă funcționalitatea și particularitățile nominalizărilor verbale în cadrul discursiv specializat al textului acatistografic. Rezultatele obţinute contribuie la soluționarea unei probleme științifice importante, prin identificarea valorilor semantice primare și secundare, propunând o tipologizare mai amplă a claselor semantice de substantive deverbale proprii imnografiei creștine. Semnificația teoretică constă în: aprofundarea cercetărilor asupra nominalizărilor verbale în limba română; sistematizarea valorilor semantice ale substantivelor deverbale; delimitarea funcționalității deverbalelor românești într-un cadru textual distinct. Valoarea aplicativă a cercetării. Rezultatele cercetării pot fi valorificate, grație caracaterului interdisciplinar, la elaborarea cursurilor universitare pentru specialitățile filologice (gramatică, semantică, pragmatică), dar și pentru specialitățile teologice (practica liturgică, introducere în arta bisericească, cântare bisericească). Implementarea rezultatelor științifice: Rezultatele cercetării au fost reflectate în 17 publicаții și cοmunicări științificе, prеzеntаtе în cаdrul unοr foruri științifice nаțiοnаlе și intеrnаțiοnаlе. 6 ANNOTATION Brăguță Ecaterina. Deverbal nouns in the religious text: denotative and connotative values. PhD thesis in philological sciences, specialty 621.02, Chisinau, 2022 Structure of Dissertation: introduction; three chapters; general conclusions and recommendations; bibliography of 522 titles; tables (14), annexes (16). The basic text is 144 pages. The obtained results are published in 15 scientific papers. Keywords: nominalization, deverbal nouns, long infinitive, action noun, religious text, religious style, akathist, condac, icos, hairetisms, denotative meanings, connotative meanings, Christian-Orthodox terminology, figurative system. Purpose of the thesis lies in elucidating the grammatical, semantic and functional peculiarities of the deverbal nouns from the hymnophraphic religious text, in this case the akathist text. Objectives of the research: the identification of the patterns of nominalization of the verbal bases, the systematization of the deverbal nouns characteristic of the religious text; characterization of deverbal nouns found in akathists from the perspective of significance levels; evaluation of the multifunctionality of the names formed from a verbal basis in the Romanian akatistographic system. Scientific novelty and originality. The current study is a supplement to research in the last three decades focused on the religious text, but which have avoided its hymnographic level. The scientific novelty lies in the systemic character of the approach. It is a first study that reveals the functionality and particularities of verbal nominations in the specialized discursive framework of the akathistographic text. The obtained results contribute to the solution of an important scientific problem, by identifying the primary and secondary semantic values, proposing a broader typology of the semantic classes of deverbal nouns specific to Christian hymnography. The theoretical value consists in: deepening the research on verbal nominations in Romanian; systematization of the semantic values of deverbal nouns; delimitation of the functionality of Romanian deverbs in a distinct textual framework. The applied value of research. The research results can be capitalized, thanks to the interdisciplinary nature, in the development of university courses for philological specialties (grammar, semantics, pragmatics), but also for theological specialties (liturgical practice, introduction to church art, church songs). Implementation of scientific results: The results of the research were reflected in 17 scientific publications and communications, presented in the framework of national and international scientific forums. 7 АННОТАЦИЯ Brăguță Ecaterina. Девербальные существительные в религиозном тексте: денотативные и коннотативные значения. Кандидатская диссертация филологических наук по специальности 621.02, Кишинев, 2021 г. Структура диссертации: введение; три главы; общие выводы и рекомендации; библиография из 522 наименований; таблицы (14), приложения (16). Основной текст - 144 страниц. Полученные результаты опубликованы в 15 научных статьях. Ключевые слова и ключевые фразы: номинализация, девербальные существительные, имя действия, религиозный текст, религиозный стиль, акафист, кондак, икос, хайретизм, денотативные значения, коннотативные значения, христианско-православная терминология. Цель исследования - выявить грамматические, семантические и функциональные особенности девербальных существительных из гимнографического религиозного текста, в данном случае текста акафиста. Задачи исследования: выявление закономерностей номинализации глагольных основ, систематизация отглагольных существительных, характерных для религиозного текста; характеристика отглагольных существительных, встречающихся в акафистах, с точки зрения уровней значимости; оценка многофункциональности имен, образованных на вербальной основе в румынской акафистографической системе. Научная новизна и оригинальность. Настоящее исследование является дополнением к исследованиям последних трех десятилетий, сосредоточенных на религиозных текстах, но избегающих его гимнографического уровня. Научная новизна заключается в системном характере подхода. Это первое исследование, раскрывающее функциональность и особенности отглагольных имен в специализированной дискурсивной структуре акафистографического текста. Полученные результаты способствуют решению важной научной проблемы, выделяя первичные и вторичные смысловые значения, предлагая более широкую типологию семантических классов девербальных существительных, характерных для христианской гимнографии. Теоретическая значимость состоит в: углублении исследования девербальных существительных в румынском языке; систематизации их смысловых значений; определении функциональности девербальных имен в четкой текстовой структуре. Практическая ценность исследования. Результаты исследования могут быть использованы благодаря междисциплинарному характеру при разработке университетских курсов для филологических специальностей (грамматика, семантика, прагматика), а также для богословских специальностей (литургическая практика, введение в церковное искусство, церковное пение). Внедрение научных результатов: Результаты исследования отражены в 17 научных публикациях и докладах, представленных в рамках национальных и международных научных форумов. 8 LISTA TABELELOR Tabelul 1.1. Domeniul de intersecție a substantivelor deverbale și a substantivelor abstracte p. 21 Tabelul 1.2. Tipologia metaforelor gramaticale de nominalizare (Halliday) p. 25 Tabelul 1.3. Tipologia opozițiilor aspectuale (GALR) p. 29 Tabelul 1.4. Principiul analogiei în procesul de formare a deverbalelor regresive p. 40 Tabelul 1.5. Genul substantivelor deverbale regresive în limbile română, franceză și rusă p. 42 Tabelul 2.1. Caracteristici ale stilului religios (Niculina Iacob) p. 54 Tabelul 2.2. Caracteristici principale ale textelor religioase p. 56-57 Tabelul 2.3. Particularități diferențiale ale acatistelor grecești și slavone p. 68 Tabelul 2.4. Sistemul acatistelor românești p. 70 Tabelul 3.1. Spectrul semantic al substantivelor deverbale p. 96 Tabelul 3.2. Distribuția ( în %) a substantivelor deverbale în diferite tipuri de texte p. 105 Tabelul 3.3. Terminologie festivă actualizată de substantive deverbale p. 107 Tabelul 3.4. Funcția substantivelor deverbale de menținere a coeziunii textuale prin aplicarea principiului temo- rematic p. 111 Tabelul 3.5. Specializarea termenilor creștini de origine latină, greacă, slavonă pe domenii de utilizare p. 113 9 LISTA ABREVIERILOR Ac. – Acatistul art. – articulat AS-nominals – nominalizări care pot susține structura argumentală Bis. – bisericesc BADM – Buchet de Acatiste ale Maicii Domnului. Biserica Ortodoxă Alexandria, 2001. BADIHr – Buchet de Acatiste ale Domnului Nostru Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă Alexandria, 2001. C – condac I – icos Irh. - ierarh DȘL – Dicționar de științe ale limbii. București, Ed. Științifică, 1997. A. Bidu-Vrânceanu, C. Călărașu ș.a. GALR – Gramatica Limbii Române. Vol.I. Cuvântul. (Coord.: V. Guțu Romalo). București: Editura Academiei Române, 2005. GN – Grup Nominal loc. adj. – locuțiune adjectivală Mc. – mucenic/muceniță N – nume (substantiv) NEC – nume evenimențiale complexe NES – nume evenimențiale simple NR – nume rezultat al proceselor descrise de verbe. pl. – plural R-nominals – nominalizări referențiale Sf. – sfânt/sfântă s.f. – substantiv feminin s.m. – substantiv masculin s.n. – substantiv neutru Teol. - teologic 10 INTRODUCERE Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Interesul față de procesul de nominalizare se înscrie în preocupările lingvistice actuale la nivel internațional. Limba română valorifică într-un grad înalt acest procedeu, în special, pentru convertirea bazelor verbale în unități nominale. Ca urmare, obținem un segment de lexic – substantivele deverbale – bine reprezentat sub aspect cantitativ, care răspunde nevoilor de comunicare ale subiecților vorbitori. Cercetarea substantivelor deverbale românești este în concordanță cu câteva orientări din lingvistica contemporană: antropocentrismul, funcționalismul și cognitivismul. În lumina acestor abordări, un loc privilegiat îi revine subiectului vorbitor care conceptualizează realitatea exterioară și își selectează mijloacele de exprimare în funcție de nevoile concrete de comunicare. Drept urmare, limbajul nu este rezultatul unui sistem static, din contra, anume sistemului lexical i se imprimă caracter dinamic datorită implicării directe a vorbitorului care vizualizează și procesează conexiunile existente între realitate – unități lexicale – categorii lexicale, subsumând aceste cunoștințe scopurilor sale comunicative. Pornind de la aceste premise, este explicabilă tendința de analizare a substantivelor deverbale pe un corpus de text din diferite stiluri funcționale (științific, publicistic, administrativ-juridic) în mod preferențial față de materialul lexicografic, ceea ce determină observarea „in vivo” a unităților cercetate și stabilirea dimensiunii funcționale a acestora. Studiul curent, în acord cu antropocentrismul și funcționalismul din lingvistica actuală, valorifică un corpus textual, puțin explorat în lingvistica românească: textul religios imnografic, reprezentat de imnul-acatist. De asemenea, vom remarca faptul că alegerea noastră a fost determinată de o serie de alți factori, lingvistici și extralingvistici:  gradul insuficient de cercetare a substantivelor deverbale în plan sistemic, în vederea determinării tiparelor structurale ale acestora și a valorilor semantice pe care le actualizează;  imprecizia terminologică, ca urmare a utilizării unui număr variat de sintagme, cu înțeles apropiat sau chiar diferit, în unele cazuri: substantive verbale, substantive deverbale, substantive postverbale, deverbative, abstracte verbale etc.;  plurivalența funcțională a substantivelor deverbale, ce se manifestă diferit în raport cu tipul de text în care sunt înregistrate;  sporirea interesului față de textul religios, începând cu ultimul deceniu al secolului al XX- lea și lipsa unor studii ample asupra textului religios imnografic;  productivitatea genului Acatist la etapa actuală (fenomen observabil în toate regiunile pe care le acoperă dominanta culturală ortodoxă, inclusiv în spațiul românesc). 11 Rezultatele cercetărilor anterioare În lingvistica românească semnalăm absența studiilor vizând exclusiv substantivele deverbale. Drept urmare, am făcut uz de lucrările în care substantivul este analizat în toată complexitatea sa în calitate de clasă lexico-gramaticală „nucleară” (E. Coșeriu). Menționăm aici Gramatica Limbii Române (GALR) [68], Gramatica de bază [67], lucrări de gramatică a limbii române, semnate de I. Coteanu [41], I. Bărbuță și E. Constantinovici [6], studiul stilistic al substantivului realizat de E. Câmpeanu [26]. Totodată, pentru stabilirea corelațiilor dintre unitățile deverbale și baza lor de derivare, ne-au fost utile cercetările asupra verbului românesc care se regăsesc în toate gramaticile de mai sus, precum și în monografiile semnate de I. Evseev [57], D. Irimia [80], E. Constantinovici [39]. Aspectul formării substantivelor de la o bază verbală a fost analizat în numeroase lucrări care au tratat formarea cuvintelor în limba română: [34], [68], [6], [66], monografia Derivarea sufixală nominală în româna actuală [127], dar și prin prisma posibilităților de creativitate lexicală [40]. Substantivele deverbale sunt abordate tangențial, ca parte a altor fenomene lingvistice, în: monografia Gramatica numelor de acțiune [115], semnată de C. Stan, teza de doctor Particularități structural-semantice ale nominis actionis în limba franceză [84], culegerea Sinteze de limba română [75]. Cât privește terminologia din lingvistica românească cu referire la unitățile lexicale create prin variate procedee de nominalizare verbală, am identificat o serie de sintagme dispersate în gramatici, dicționare, monografii, studii. Astfel, consemnăm existența termenilor: substantive verbale [68], [26]; substantive deverbale [47], [75]; substantive postverbale [67], [47], [75]; deverbativ [75]; nume de acțiune [115], [84], [41], [7] vs. practonime [58], a căror nuanțare semantică este detaliată în §1.2. Lingvistica rusă și cea occidentală este mult mai generoasă în analiza fenomenului substantivelor deverbale. Interesul sporit față de substantivele deverbale se explică prin faptul că acestea reprezintă „mijloace alternative de descriere a unuia și aceluiași lucru, și tocmai pentru că ele ne întorc spre realități ontologic identice, dar văzute de către oameni din diferite puncte de vedere și sub aspecte diferite”, în consecință, este firesc să apară întrebarea despre cauzele conceptualizării în mod divers a fenomenelor lumii. Prolificitatea procedeelor de nominalizare subliniază o trăsătură imanentă a limbii, și anume, „capacitatea de a crea mijloace variative de descriere a aceluiași lucru” [201, p. 17]. Totuși, creativitatea lexicală, proprie principiului antropocentric, se înscrie în limitele sistematicității limbii, căruia i se supune atât lexicul static, cât și lexicul dinamic [129, p. 8]. Posibilitatea nominalizării verbale se plasează tocmai pe această linie a variației care rămâne tributară sistemului limbii, fiind aplicată unor baze noi, dar după tipare constituite istoric. Clasa substantivelor deverbale poate fi considerată una intermediară, aflându-se la intersecția particularităților de natură verbală (cu manifestare implicită) și nominală (cu 12 manifestare explicită). Existența acestora a fost constatată de timpuriu în diferite lucrări de gramatică. Astfel, pentru lingvistica rusă vom aminti de unele lucrări de la mijlocul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, în care se discută probleme legate de substantive formate de la o bază verbală, printre care: Грамматика русского языка академика М.В. Ломоносова, 1755, [203] (sunt menționate două tipuri importante de transformări: lucrurile în chip de fapte și faptele în chip de lucruri; primele se numesc verbe denominale, celelalte – substantive deverbale1) și Пространная русская грамматика, 1827, semnată de N.I Greci [190], în care autorul clasifică substantivele în 3 grupe (чувственные, умственные, отвлеченные); o categorie distinctă a celor din urmă este cea a substantivelor deverbale, care exprimă acțiunile obiectelor sub formă nominalizată2. În cercetările realizate de lingviștii ruși, s-au folosit diferiți termeni, pentru a desemna rezultatul procesului de nominalizare a unui verb; fiecare termen reflectă concepția autorilor, potrivit căreia creațiile deverbale sunt integrate în paradigma unei categorii lexico-gramaticale (cea a numelui, a verbului, sau deverbalele sunt considerate drept fenomen sincretic). E.N. Egorova [194] realizează o sinteză a cercetărilor lingviștilor ruși, specificând trei accepții în abordarea fenomenului nominalizărilor verbale: a) unitățile lexicale deverbale sunt atribuite părților de vorbire substantivale, utilizându-se termenii отглагольные имена существительные, девербатив – M.V. Lomonosov, N.I. Greci, A.A. Potebnea, A.A. Șahmatov, G.O. Vinocur, V.V. Vinogradov, A.M. Peșcovskii, V.I. Maksimov, N.A. Krîlov, L.G. Sverdlov, I.S. Uluhanov, V.V. Lopatin, M.V. Panov, G.A. Zolotova, O. Toșinobu, N.G. Doljenko, V.P. Kazakov, N.G. Romanova, Z.A. Suhanova, V.M. Grigorean, V.N. Hohlaceva, V.M. Nikitevich, Iu.S. Stepanov, E.N. Laguzova, Iu.M. Șalimova; b) unitățile lexicale deverbale sunt analizate din perspectiva fenomenelor sincretice, fiind desemnate prin termenul гибридные формы – V.V. Vinogradov, V.V. Babaițev, E.P. Kalechits, V.P. Kazakova, E.S. Kubreakova, O.K. Irishanova; c) unitățile lexicale deverbale sunt integrate în categoria părților de vorbire verbale, apelându-se la o terminologie variată – именные формы глагола, мимикрические формы глагола, субстантивные формы глагола, субстантивные аналоги глагола – G. Pavskii, A. Vaian, A.N. Savcenko, E.I. Korekovțeva, V.G. Rudelev, A.L. Șarandin. Ulterior, studiul substantivelor deverbale în limba rusă a evoluat constant, aceste unități lexicale fiind analizate din perspective diferite. Aspectul formării substantivelor deverbale de la 1 […] разные переношения. Из которых главные есть сие что вещи в виде деяний и деяния в виде вещей представляются […] Первые называем глаголами отъименными, другия именами отъглагольными. 2 „Имена существительные, представляющие предметы наших мыслей или существа могут быть 1) чувственные, 2) умственные, 3) отвлеченные. […] „особенный отдел сих последних составляют имена отглагольный, выражающие не качества, а действия предметов в виде существ, например гуляние, бегание, колотье, убавка”. 13 o bază verbală, prin derivare sufixală sau derivare regresivă a fost studiat de mai mulți lingviști, printre care: N.D. Arutyniova, P.V. Bulin, V.V. Vinogradov, O.P. Ermakova, E.S. Kubreakova, V.V. Lopatin, M.D. Stepanova, N.A. Maslova, V.N. Hohlacheva, I.S. Uluhanov [213] și [214], G. Iseangulova [199]. Abordarea procesului de formare a cuvintelor, inclusiv a substantivelor deverbale, mai recent, are loc prin prisma teoriilor cognitiviste [216]. Problema formării substantivelor deverbale este reflectată într-o serie de lucrări din lingvistica franceză: e vorba de teza de doctorat, semnată de F. Villoing, unde nominalizarea este abordată din perpectivă morfologică [185], precum și de unele articole care iau în discuție segmente înguste din acest domeniu vast: K. Ferret & F. Villoing [166], Jean-Claude Anscombre [159]. Particularitățile sintactice ale substantivelor deverbale sunt analizate în mai multe lucrări semnate de Iu.D. Apresyan, E.S. Kubreakova, G.A. Zolotova. Un aspect important, aflat la granița dintre sintaxă și semantică, este studiul asupra structurii argumentale pe care o moștenesc substantivele deverbale de la verbul de la care s-au format. Principalele întrebări în jurul cărora gravitează aceste cercetări se rezumă la: a) preiau substantivele deverbale structura argumentală a verbului-bază? b) în ce măsură argumentele substantivelor deverbale comportă caracter obligatoriu sau opțional în raport cu cele ale verbului? Începând cu lucrarea lui J. Grimshaw [138], problema structurii argumentale a deverbalelor a fost reluată în câteva articole semnate de M.-H. Condette, R. Marín, A. Merlo [164]; I. Roy et E. Soare [179] ș.a. Au fost elaborate mai multe resurse lexicale cu referire la structura argumentală a substantivelor deverbale în diferite limbi; pentru engleză: Nomlex (Macleod & al., 1998) și NomBank (Meyers & al., 2004); pentru spaniolă: Ancora (Taulé & al., 2008). Problemele de semantică, alături de aspectul structural și cel funcțional, fac parte din obiectul cercetării câtorva teze de doctorat din ultima perioadă: [195], [197], [189], [208], [180]. De asemenea, în numeroase articole se ia în discuție semantica substantivelor deverbale, în particular, a numelor de acțiune [173]; a deverbalelor cu trăsătura [+uman] – [179]; a numelor de stări psihologice [160]; deverbale interpretate ca „mijloc de...” [167]. Dacă la fazele incipiente de studiere a substantivelor deverbale acestea erau privite ca exemple izolate, fiind extrase din contextul utilizării lor, de altfel, numeroase lucrări sunt realizate pe material lexicografic, apoi la începutul secolului al XXI-lea, se insistă tot mai mult pe raportul dintre aceste unități și textul în care nominalizările verbale funcționează. În lucrările științifice de dată recentă, este relevată preferința anumitor stiluri funcționale pentru substantivele deverbale. Într-un studiu contrastiv [212], pe material din limbile rusă, ucraineană și poloneză, s-a observat o frecvență mai mare a acestor unități lexicale (s-a analizat doar categoria semantică nominis 14 actionis, derivată de la un verb, care constituie masa principală a substantivelor deverbale) în textele ce aparțin stilurilor oficial-administrativ și științific. Pe de o parte, predilecția stilului oficial-administrativ și a celui științific pentru substantivele deverbale rezultă din funcțiile pe care le îndeplinesc acestea în cadrul textului: condensarea informației, creșterea nivelului de abstractizare, crearea unor forme fixe de exprimare (clișee) [146]. Pe de altă parte, în textele publicistice și artistice, funcționalitatea deverbalelor se rezumă, mai degrabă, la: conferirea de originalitate și emoționalitate, conturarea imaginilor poetice, iar prin posibilitatea de a omite subiectul se accentuează informația considerată ca fiind mai importantă în detrimentul celei neesențiale [212]. Rolul contextului în procesul de interpretare a funcțiilor (sintactice, semantice și textuale) ale substantivelor deverbale capătă un interes deosebit în rândul lingviștilor. Semnalăm apariția mai multor lucrări, unde analiza substantivelor deverbale este într-o corelație strânsă cu tipul de text în care acestea sunt observate: cercetări în baza textului publicistic [207], a textului tehnico- administrativ [177], a textelor din domeniul medical [148] etc. Actualmente, o însemnătate sporită se acordă studiilor contrastive, care permit identificarea particularităților structurale, sintactice, semantice, similare ale substantivelor deverbale, dar și reliefarea diferențelor privind productivitatea anumitor modele, funcționalitatea acestor unități lexicale, valorile semantice pe care le actualizează acestea. S-au făcut cercetări, având la bază material din limbile rusă și engleză: E.Iu. Mamontova [207]; rusă, ucraineană și poloneză: E.A. Pchelințeva [212]; rusă și germană: N. Zolinikova [197]; franceză și spaniolă: R. Huyge et R. Marín [172]. Din cele semnalate supra, se conturează clar motivația și actualitatea cercetării noastre. În limba română, realizarea unui studiu asupra substantivelor deverbale, nu doar a numelor de acțiune, abordate de C. Stan [115], V. Mascaliuc [84], a devenit o necesitate stringentă. Numele de acțiune reprezintă doar una dintre valorile semantice pe care le actualizează substantivele deverbale. Considerăm importantă inventarierea modelelor productive, ce permit substantivarea unui verb în limba română, identificarea particularităților verbale pe care le moștenesc aceste unități de la baza verbală, cu manifestare implicită, alături de particularitățile substantivale. De asemenea, în lingvistica românească nu s-au efectuat studii despre substantivele deverbale în raport cu tipul de text în care acestea funcționează. Mai mult decât atât, chiar și în cercetările elaborate în limbile rusă, engleză, franceză etc., se observă că textele religioase nu se regăsesc. Studiul substantivelor deverbale, proprii textelor acatistelor existente în limba română, este, prin urmare, o încercare de a pune în evidență potențialul imnografiei puțin exporat în lingvistica actuală. 15 Scopul şi obiectivele tezei. Scopul tezei răspunde imperativului de abordare sistemică a substantivelor deverbale în limba română, prin reliefarea particularităților de ordin morfologic, semantic și funcțional ale acestora, în concordanță cu orientările antropocentriste și cognitiviste din lingvistică. Atingerea scopului propus este realizabilă prin parcugerea obiectivelor de mai jos:  identificarea și precizarea termenilor aplicabili fenomenului pe care îl analizăm (nominalizarea bazelor verbale);  inventarierea procedeelor de formare a substantivelor de la un radical verbal în limba română și a tiparelor structurale ale unităților create cu ajutorul procedeelor respective;  aprecierea productivității tiparelor de nominalizare în textul imnografic religios;  determinarea statutului lexico-gramatical al substantivelor deverbale românești;  reliefarea trăsăturilor de natură verbală și nominală ale unităților lexicale analizate;  prezentarea spectrului semantic al substantivelor deverbale inventariate;  delimitarea particularităților compoziționale și stilistice ale acatistului ca text imnografic ortodox;  elucidarea dimensiunii funcționale a substantivelor deverbale în textele acatistelor românești. Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute rezidă în realizarea cercetării multiaspectuale a substantivelor deverbale (din punct de vedere structural, gramatical, semantic, funcțional) într-un cadru textual specializat, textul imnografic creștin, în speță acatistul românesc (original și tradus), demers de pionierat în studiile lingvistice actuale. Așadar, au fost determinate modelele structurale principale ale deverbalelor românești și frecvența acestora în corpusul analizat. Prin sistematizarea unităților excerptate din textul-acatist și prin exemplificarea contextuală a acestora, au fost precizate valorile semantice ale deverbalelor pe traseul semnificațiilor dinspre denotativ spre conotativ. De asemenea, o realizare a cercetării date este determinarea aspectului funcțional al substantivelor deverbale în textul imnografic românesc. Problema ştiinţifică soluţionată în această cercetare rezidă în sistematizarea procedeelor de nominalizare a bazelor verbale în limba română, ceea ce a contribuit ulterior la evidențierea particularităților morfologice și semantice ale substantivelor deverbale, obținute prin variate procedee de formare a cuvintelor; particularitățile respective au constituit premisele necesare, în vederea valorificării potențialului denotativ și conotativ al acestor formații lexicale în textul religios imnografic, reprezentat în studiul nostru de lucrările acatistografice românești. Ipoteza de cercetare. Punctul de pornire a acestei cercetări este constatarea unui număr impunător de recurențe ale substantivelor deverbale în structurile componente ale textului-acatist. Apelarea la acest mijloc de exprimare nu poate fi explicată decât prin prisma particularităților 16 gramaticale și semantice ale unităților lexicale menționate supra. Prin urmare, ipoteza lucrării noastre derivă din accepția că substantivele deverbale reprezintă un segment de lexic cu natură dublă (verbală și nominală). Aceasta le conferă un statut intermediar între clasa lexico-gramaticală a numelui și cea a verbului, îmbinând, sub aspect semantic, procesul și rezultatul, fapt care ar explica proprietatea lor de condensare informațională și de reducere a extensiunii frazei, ceea ce motivează predilecția față de deverbale în textul-acatist. Metodologia cercetării. Realizarea scopului și a obiectivelor propuse implică utilizarea unei metodologii corespunzătoare. În studiul respectiv am apelat la metode științifice generale: documentarea (constituirea bibliografiei relevante pentru tema cercetării, asociată cu formularea cadrului teoretic, cu evidențierea problemelor abordate frecvent, dar și identificarea aspectelor mai puțin elucidate); observația care a constat în lucrul nemijlocit cu textul religios, identificarea exemplelor ce corespund statutului de substantiv deverbal, finalizând cu inventarierea substantivelor deverbale caracteristice textelor imnografice. În baza exemplelor excerptate, am recurs la analiza nominalizărilor verbale din limba română sub aspect gramatical, semantic și funcțional. Dintre metodele lingvistice (tradiționale și moderne), am aplicat metoda analizei comparative, metoda descriptivă în demersul de prezentare a fenomenului de nominalizare verbală în limba română, metoda statistică (stabilirea tiparelor predominante de formare a substantivelor deverbale în limba română, determinarea frecvenței de utilizare a anumitor unități lexicale deverbale în textul religios). Selecția textelor, inventarierea substantivelor deverbale, etape de lucru cu materialul selectat. Studiul substantivelor deverbale în lingvistica ultimilor ani s-a realizat în baza mai multor tipuri de text (științific, publicistic, beletristic, oficial-administrativ), cu excepția textului religios, ceea ce ne-a motivat să îl selectăm drept text-suport pentru teza noastră. Analiza cercetărilor românești privind textul religios a scos în evidență faptul că textul imnografic a fost abordat într- un număr nesemnificativ de lucrări, iar în cele existente, erau prezentate aspecte înguste (particularități gramaticale, lexicale sau stilistice, în baza unor exemple singulare de texte). Obiectivul inițial a fost să cercetăm mai multe specii imnografice, dar, examinând acatistele, care oferă un teren vast și propice pentru substantivele deverbale, ne-am limitat la ansamblul acatistografic, unde clasa deverbalelor înregistrează un număr impunător de recurențe, o diversitate de contexte de utilizare, cu numeroase valori semantice și stilistice. Ne-am propus o abordare generalizatoare a acatistului, prin urmare, prima etapă de lucru a constat în a identifica majoritatea acatistelor existente în limba română, atât a creațiilor originale, cât și a traducerilor din limbile slavonă sau greacă. În acest sens, am consultat culegeri pe suport de hârtie, precum: Buchet de acatiste ale Maicii Domnului [232], Buchet de acatiste ale Domnului 17 nostru Iisus Hristos [231], Acatiste ale sfinților de peste an [229], Acatistier [230]. De asemenea, am apelat la colecții de acatiste în format electronic, disponibile pe web site-uri creștine: https://doxologia.ro/buchet-de-rugaciuni/acatiste, https://www.crestinortodox.ro/acatiste/, http://logos.md/rugaciuni/acatiste/. Am inclus și acatiste publicate separat, cum ar fi: Acatistul Sf. Irh. Gavriil Bănulescu-Bodoni [366], Acatistul Sf. Irh Dionisie Erhan, Episcopul Cetății Albe- Ismail [363], Acatistul Sfintei Agafia de la Cușelăuca (online) [458]. Textele examinate au fost menționate în secțiunea Resurse bibliografice, grupate astfel: a) acatiste închinate lui Dumnezeu, sursele [233] – [260]; b) acatiste închinate Maicii Domnului, sursele [261] – [291]; c) acatiste închinate îngerilor, sursele [292] – [297]; d) acatiste închinate sfinților, sursele [298] – [522]. Pentru studiul substantivelor deverbale în textul religios, am recurs la extragerea exhaustivă a acestora dintr-un șir de texte reprezentative. Am procedat în felul următor: 1) am precizat termenul substantive deverbale și procedeele de formare a acestora (derivare, compunere, conversiune), cf. §1.1. Substantive deverbale. Delimitări terminologice; 2) am selectat un șir de acatiste, în funcție de frecvența de utilizare în practica creștin- ortodoxă, în care se regăsesc: acatiste ale Maicii Domnului, acatiste ale Domnului Iisus Hristos, acatiste ale sfinților de mare cinstire, acatiste ale sfinților basarabeni, acatiste rânduite pentru fiecare zi a săptămânii, de unde au fost extrase toate substantivele deverbale. Vezi lista acatistelor selectate în Anexa 1, p. 180; 3) substantivele deverbale, identificate în textele reprezentative, au fost inventariate în ordine alfabetică, cu specificarea numărului de recurențe. Lista include 872 de unități lexicale și poate fi consultată în Anexa 2, p. 182; Ansamblul de acatiste, specificate drept surse pentru cercetarea noastră, cf. Resurse bibliografice [229] – [522], a fost analizat și din perspectiva particularităților compoziționale, fiindcă acest aspect nu a fost elucidat în studii anterioare din lingvistica românească. Așadar, am subliniat elementele compoziționale obligatorii (condace, icoase, refren, paratext) și facultative (tropar, rugăciunea), precizând tipuri de acatiste în funcție de: numărul de hairetisme, numărul de refrenuri, numărul de rugăciuni atașate la finalul textului, exemplificând cu titluri de acatiste din lista de surse, vezi §2.5. Elemente structurale definitorii ale textului-acatist, Anexa 11. Tipuri de acatiste în funcție de numărul hairetismelor, p. 201 și Anexa 12. Tipologia refrenurilor icoaselor, p. 202. Totalitatea acatistelor din limba română, menționate supra, ne-a servit drept suport pentru exemplificarea particularităților lexico-gramaticale ale textului imnografic, cf. §2.3. De asemenea, am oferit citate din textele consultate, pentru a explica funcționalitatea substantivelor deverbale în textul religios, cf. §3.3. Rolul nominalizărilor verbale în asigurarea coeziunii textului-acatist, https://doxologia.ro/buchet-de-rugaciuni/acatiste https://www.crestinortodox.ro/acatiste/ http://logos.md/rugaciuni/acatiste/ 18 §3.5. Termeni religioși creștin-ortodocși, actualizați de substantive deverbale, §3.6. Dimensiunea estetică a imnului-acatist. Importanţa teoretică a lucrării constă în elucidarea noțiunilor teoretice vizând fenomenul deverbalizării, analiza funcționalității substantivelor deverbale pe un suport textual specializat (imnurile ortodoxe) și clarificarea părților-constituente ale textului-acatist în tradiția imnografică românească. Valoarea aplicativă a lucrării rezultă din caracterul transdisciplinar al cercetării noastre. Prin urmare, rezultatele obținute pot fi valorificate la elaborarea cursurilor universitare pentru specialitățile filologice (gramatică, semantică, pragmatică), și pentru specialitățile teologice (practica liturgică, introducere în arta bisericească, cântare bisericească, în vederea analizei particularităților imnografiei ortodoxe). Implementarea rezultatelor ştiinţifice: Tezele principale și rezultatele cercetării noastre au fost prezentate la mai multe manifestări ștințiifice (conferințe, colocvii, simpozioane) naționale, cu participare internațională sau internaționale, însumând 12 comunicări, ale căror rezumate au fost publicate în culegerile forurilor științifice. Respectiv, rezultatele prezentului studiu și-au găsit reflectare în 5 articole din reviste științifice de specialitate naționale și internaționale. Capitolul I. Substantivele deverbale în limba română: concept, structură, particularități tratează substantivele deverbale ca parte a fenomenului nominalizării față, de care limba română manifestă o sensibilitate sporită. Se insistă asupra dificultăților apărute în procesul definirii termenului deverbal (care reflectă raportul dintre baza de formare și lexemul nou-format cu ajutorul diferitor procedee), precum și prezentarea acestuia în contrast cu alți termeni, vehiculați în lucrările de specialitate: postverbal, deverbativ, substantiv verbal. Prima etapă, constând în clarificarea conceptului de substantiv deverbal, a fost urmată de realizarea inventarului extras din acatistele românești. Capitolul prezintă, de asemenea, clasificarea structurală a unităților lexicale excerptate și analiza particularităților gramaticale ale fiecărui subtip de nominalizare verbală. Capitolul II. Textul religios românesc actual: particularități gramaticale, lexicale și compoziționale este o prezentare de ansamblu a textului imnografic-acatist, parte integrantă a hipertextului religios. În această secțiune a cercetării sunt reliefate particularitățile de ordin ortografic, morfologic, sintactic, lexical ale acatistelor. De asemenea, sunt specificate unele coordonate istorice ale genului imnografic, în vederea explicării etapelor de formare și de evoluție a acatistului (mai întâi, drept creație singulară, ulterior dezvoltată într-un sistem ramificat, bine organizat). Prezentarea în plan comparativ-contrastiv a modelului de imn-acatist, dezvoltat de tradițiile greacă, slavonă, românească, precum și includerea creațiilor acatistografice de dată recentă din Republica Moldova sunt motivate de interesul față de gradul de corespundere cu textul- etalon și de alți factori de natură extralingvistică (istorico-religioși: canonizarea sfinților locali). 19 Rezultatele cercetării asupra textului-acatist implică delimitarea elementelor structurale definitorii (obligatorii sau facultative), pe care le-am analizat în detaliu în acest compartiment al tezei. Capitolul III. Denotația și conotația: principii de semnificare a substantivelor deverbale în imnografia ortodoxă se concentrează asupra dimensiunii semantice a substantivelor deverbale din textul religios. Unitățile inventarului au fost analizate din perspectiva opozițiilor numărabil – nonnumărabil, concret – abstract, comun – propriu. În această secțiune, sunt relevate valorile semantice pe care le actualizează substantivele deverbale, caracteristice acatistelor, grupate în două mari categorii: substantive evenimențiale și substantive non-evenimențiale. Pornind de la faptul că denotația și conotația constituie principiile de semnificare a substantivelor deverbale, aceste valori semantice sunt prezentate din perspectiva funcționalității lor în textul- suport. Substantivele deverbale cu valoare denotativă participă la procesul denominării, furnizând elemente necesare sistemului terminologic religios, iar substantivele deverbale cu valoare conotativă conturează dimensiunea estetică a textului-acatist, unele paragrafe ale capitolului respectiv elucidând acest aspect în detaliu. Bibliografia include 522 titluri în format imprimat sau online în limbile română, engleză, franceză, rusă. 20 1. SUBSTANTIVELE DEVERBALE ÎN LIMBA ROMÂNĂ: CONCEPT, STRUCTURĂ, PARTICULARITĂȚI 1.1. Substantive deverbale. Delimitări terminologice Substantivul, în lingvistica actuală, este definit drept o parte de vorbire care denumește obiecte în sens larg, adică exprimă obiectualitatea sau substanțialitatea, având drept categorii gramaticale principale: genul, numărul și cazul, la care se mai adaugă, în unele limbi, categorii cu realizare de opoziții: animat-inanimat, concret-abstract etc. O altă particularitate a acestei clase lexico-gramaticale este capacitatea de a primi determinative. În limbile flective, inclusiv în limba română, se constată prezența unui număr mare de substantive deverbale, obținute de la un radical verbal, cu ajutorul diferitor procedee de formare a cuvintelor. Subliniem faptul că, de la o singură bază verbală, se pot crea unități lexicale noi – nume, cu următoarele sensuri: nume de acțiune, nume stare, nume de agent, nume de instrument, pacient, rezultat, nume de obiect, nume de locuri etc. Clasa substantivelor deverbale constituie și obiectul cercetării noastre, ale căror particularități vor fi analizate în paragrafele următoare. Substantivul este o clasă lexico-gramaticală deschisă [39; 68; 95], delimitată prin caracteristici semantico-referențiale și gramaticale [67, p. 49]. GALR [68] divizează numele în substantive prototipice și neprototipice. În prima categorie se înscriu substantivele comune, care, desemnează un referent concret și au o flexiune regulată în raport cu numărul și cazul, pe când în categoria celor neprototipice se includ substantivele cu un sens special, care are relevanță în plan gramatical, categoriile gramaticale cunoscând restricții în realizarea opozițiilor semnificative: substantivele proprii, masive, colective, personale, relaționale, substantivele postverbale și postadjectivale [67, p. 49]. Cerectătorul I. Bărbuță, adoptând perspectiva semantică, structurează substantivele românești în următoarele clase: substantive apelative, abstracte, colective, substantive nume de materie, substantive unice și nume proprii [7, p.33]. Dintre tipurile de substantive enumerate supra, relevante pentru cercetarea noastră sunt suma numelor rezultate din suprapunerea a două mulțimi: substantivele abstracte și substantivele postverbale. Lingviștii I. Coteanu, I. Bărbuță deosebesc, în rândul substantivelor abstracte, câteva subclase semantice: nume de însușiri, calități, defecte (agerime, bunătate, viclenie etc.); nume de stări, situații (amorțeală, bucurie, fericire, ură etc.); nume de acțiuni (apărare, comportare, fugă, răcire, mers, cusut etc.). La aceste subclase se adaugă substantivele care denumesc: relații (egalitate, rudenie, vecinătate), discipline științifice (chimie, fizică), domenii ale vieții sociale (economie, finanțe, politică) [67]. 21 Lingvistul I. Bărbuță explică caracterul neprototipic al substantivelor abstracte ca urmare a faptului că acestea, „prin semnificația referențială, se aseamănă cu adjectivele și verbele de la care, de cele mai multe ori, sunt derivate”, diferența fiind că ele „prezintă însușirile, stările, nu ca pe niște atribute ale obiectelor, ci ca entități de sine stătătoare, ca obiecte ale gândirii” [7, p. 28]. GALR [68, p.102] include în lista substantivelor neprototipice și substantivele „verbale”, sau „postverbale”, cum mai sunt numite acestea în Gramatica de bază [67]. Din punct de vedere semantic, ele indică acțiuni, activități sau stări. Substantivele deverbale se suprapun pe un domeniu extins celor abstracte. Clasa substantivelor, fiind una deschisă, își suplinește/înnoiește rezervorul în mod continuu, prin toate mijloacele posibile de formare a cuvintelor: derivare (cu afixe, parasintetică, regresivă), conversiune, compunere, împrumut. Tabelul 1.1. Domeniul de intersecție a substantivelor deverbale și a substantivelor abstracte Substantive abstracte Substantive deverbale/abstracte Deverbale cu sens concret  nume de însușiri;  nume de relații;  discipline științifice;  domenii ale vieții sociale.  nume de acțiuni/activități;  nume de stări.  nume de agent;  rezultatul: „clădire”;  locul: „parcare”;  obiectul acțiunii: „mâncare”;  instrumentul acțiunii: „felicitare”. O ultimă observație, ce trebuie făcută aici, vizează rolul numelor în procesul de constituire a unui text. Astfel, potrivit lingvistului C. Dimitriu, substantivul, prin toate formele sale, ocupă un rol semnificativ din punctul de vedere al distribuției într-un text. Argumentându-și opinia în baza unor studii statistice, autorul menționează că acestea reprezintă circa 50% din totalul-cuvintelor- titlu și circa 25% din totalul cuvintelor-text [49]. Nominalizarea bazelor verbale. Treceri spre clasa substantivelor se înregistrează din partea diferitor clase lexico-gramaticale. În cazul formării unei unități lexicale noi – substantiv de la o bază verbală –, putem vorbi despre un substantiv deverbal. Terminologia referitoare la formarea unui nume, pornind de la un radical verbal, este neunivocă în studiile lingvistice actuale. Considerăm necesar, de la bun început, a face delimitările de rigoare. Termenii substantiv verbal, deverbal, deverbativ, postverbal coexistă, vizând același fenomen, înregistrând însă și diferențe. În unele lucrări, acești termeni sunt plasați în relație de sinonimie: deverbal = postverbal [47, p. 116]; deverbal = deverbativ [223]; deverbal = postverbal = deverbativ [75, p. 89]. În altele, se utilizează un singur termen cu un înțeles restrâns. Pentru lingvistica franceză este specific termenul substantiv verbal „nom verbal” pentru a desemna orice substantiv format de la un verb [165; 176; 224]. Termenul este utilizat și în GALR [68]. Totodată, unii autori înțeleg prin substantive postverbale creații lexicale formate prin 22 derivare regresivă (suprimare de afixe), în mod special, G. Lené. Fenomenul derivării regresive a fost sesizat de Fr. Diez, ulterior, M. Egger i-a consacrat un studiu monografic, apelând la exprimarea perifrastică „substantive verbale formate prin apocopa infinitivului” [Apud: 176, p. 1], dar pentru prima dată, termenul postverbal a fost întrebuințat în 1881 de către M. Bréal în Mémoires de la société de linguistique de Paris, t. IV. În lingvistica românească, prin substantiv postverbal se definește un fenomen mult mai larg: formarea oricărui substantiv de la o bază verbală prin derivare sau conversiune [75; 47; 67]. Termenul deverbal, în română, este cel mai des sinonim cu postverbal, el se regăsește în DȘL [41], Sinteze de limba română, 1984 [68], însă accepțiunea diferă în mod tranșant în cele două lucrări. DȘL definește deverbalul drept „un derivat sau un cuvânt obținut prin conversiune, dar care ajunge să aparțină altei clase morfologice decât verbul [47, p. 116], pe când lingvistul Th. Hristea situează deverbalele în grupa derivatelor regresive, fiind sinonime, în acest sens, cu postverbalele din lucrarea lui G. Lené. Dicționarul Larousse propune pentru deverbal următoarea definiție: „Nom formé à partir du radical d’un verbe; plus particulièrement, nom dérivé d’un verbe et formé sans suffixe”3 [218], care coincide cu accepțiunea dată de Dicționarul de Științe ale limbii. Termenul este cunoscut și în engleză, cu același sens: „(a noun or adjective) derived from a verb”4 [217]. Un alt termen, întrebuințat în legătură cu fenomenul care constituie obiectul cercetării noastre, este deverbativ. În unele lucrări, acesta este sinonim cu postverbal și deverbal, fiind catalogat în rândul derivatelor regresive [75], în altele, este sinonim doar cu deverbal și se referă la unitățile lexicale formate prin suprimarea sufixului infinitival [223]. Dicționarul Larousse îngustează sfera de utilizare a acestui termen, definindu-l drept unitate lexicală, derivată de la un radical verbal, e vorba, în special, de un verb derivat de la verb [219]. Lingvistica rusă operează cu termenul отглагольное существительное [228; 211; 192], care corespunde, în opinia noastră, cu termenul românesc deverbal. În unele lucrări, apare și termenul deverbativ, sinonim cu cel de forme substantivale ale verbului (субстантивные формы глагола) [184]. De-a lungul istoriei cercetărilor lingvistice în limba rusă asupra substantivelor formate de la o bază verbală, s-au propus numeroși termeni pentru a denumi fenomenul, printre care: отглагольные имена действия, имя действия, девербатив, гибридные формы, именные формы глагола, мимикрические формы глагола, субстантивные формы глагола, субстантивные аналоги глагола [Apud: 194]. 3 „Nume format pornind de la o bază verbal; în mod particular, nume derivat de la un verb și format fără suffix” (trad. n. – B. E.). 4 „(un nume or un adjectiv) derivat de la un verb” (trad. n. – B. E.). 23 Analizând diversitatea terminologică aplicată fenomenului nominalizării bazelor verbale, formulăm următoarele: a) În cercetarea noastră vom utiliza termenul deverbal, pentru a desemna orice substantiv format de la un radical verbal prin derivare (propriu-zisă sau regresivă), compunere, conversiune. b) Considerăm acceptabilă utilizarea termenului substantiv postverbal (format prin derivare regresivă), dar, pentru evitarea oricăror confuzii, vom desemna aceste unități prin substantive deverbale de formare regresivă/deverbale regresive. c) Termenul deverbativ reflectă cel mai bine cazul unităților lexicale formate după schema verb derivat de la verb, prin analogie cu denominativ verb derivat de la un nume. 1.2. Nominalizarea: între proces structural și metaforă a limbajului Clasa formațiilor lexicale deverbale include un inventar vast de unități, eterogene ca structură, particularități gramaticale și semantice. Cercetarea lor derivă din studiile ce vizează nominalizările, în general. Nominalizarea, ca proces de formare a unui substantiv de la o bază ce aparține altei clase lexico-gramaticale (cel mai frecvent de la un verb sau adjectiv), reprezintă o resursă lingvistică inepuizabilă. Frecvența de manifestare a acestui fenomen în limbă i-a asigurat preocuparea din partea comunității lingvistice. Clasa substantivelor este una deschisă, acceptând cu flexibilitate „transfugi” din alte categorii lexico-gramaticale. M.V. Panov [209] invocă un șir de argumente relevante, prin care susține posibilitatea de a exprima sub formă nominală orice unitate lexicală aparținând diferitor categorii lexico-gramaticale. Vom specifica doar câteva dintre ele: a) orice cuvânt semnificativ poate fi transformat în substantiv; b) în paradigmele unor părți de vorbire sunt prezente unele forme specifice, adaptate pentru transformarea acestora în substantive, fără a modifica structurile morfematice; c) există posibilitatea substantivării diferitor ne-substantive; orice unitate gramaticală semnificativă (граматически полнозначная единица) poate fi transformată în substantiv, fără a- i schimba componența, dar modificând afixele unor cuvinte învecinate, de ex: Эти постоянные как-нибудь; d) substantivul manifestă un comportament într-atât de tolerant față de cuvintele pe care le atrage în familia sa, încât le permite să păstreze sensul pe care l-au avut până la transformare [209, p. 164-165]. Aceeași idee, , cu referire la formele verbale absolute (derivate), este susținută de D. Irimia în Morfosintaxa verbului românesc. Potrivit autorului, acestea „cu originea în verb, prin 24 absolutizarea semanticii gramaticale în diferite variante ale dimensiunii de temporalitate, manifestă la nivel sintactic unele trăsături specifice în dezvoltarea identității lor lexico- gramaticale, cu caracter în esență hibrid” [80, p. 279]. În consecință, infinitivul, gerunziul, participiul și supinul, datorită poziției sintactice se pot plasa în sfera substantivului, dar și a adjectivului, mai rar a adverbului. Trecerile spre clasa substantivului de la alte categorii lexico-gramaticale sunt specifice majorității limbilor lumii, fapt confirmat și de studiile realizate asupra diferitor idiomuri. Printre primele încercări de a le explica este capitolul Nexus-substantive din Analytic Syntax, 1937, semnat de O. Jespersen [144], în care se prezintă exemple precum: work, suggestion, happiness, kindness, dar și nominalizări cu sens concret: ex. Government, anticipând preocuparea lui N. Chomscky față de nominalizări. Începând cu R. Lees The Grammar of English Nominalizations, 1960, și N. Chomsky Remarks on Nominalization, 1970, acestea își revendică prioritatea datorită caracterului transcategorial și, respectiv, a particularităților mixte atât de natură nominală, cât și verbală. Nominalizările rămân a fi un fel de „puzzle pentru teoria lingvistică” [151], care se asamblează până în prezent. Mari școli lingvistice: structuralistă, generativ-transformațională, cognitivă și funcțional- sistemică au abordat subiectul. După cum remarcă Yue Lei, Yhang Yi [157], primele trei școli din cele menționate supra s-au axat, în special, pe substantivele derivate de la verbe, adjective, în defavoarea altor posibilități. Forma și nivelul sintactic au constituit nucleul preocupărilor pentru reprezentanții acestor școli. Din perspectiva gramaticii funcțional-sistemice (M. Halliday), spre deosebire de concepțiile altor școli, nominalizarea aparține limbajului metaforic, iar traseul de substantivare presupune un proces complicat, care nu se limitează doar la o simplă adăugare de sufixe. Interesul pentru nominalizări se menține și în primele decenii ale secolului al XXI-lea. Vom menționa doar câteva reviste dedicate exclusiv acestui subiect: Faits de Lngues, 30, 2007, Les nominalisations (dir. R. Mir-Samii). Tematica articolelor este variată, oscilând de la aspectul teoretic la cel practic: teorii generale asupra nominalizării, condițiile nominalizării, nominalizarea în discurs, însă problema aspectualității moștenite de la verb poate fi considerată drept „punctul central în discuția despre efectele semantice ale nominalizării” [169]. Această revistă include studii vizând limbile: persană, egipteană, hitită, japoneză, finlandeză, limbile din Africa de Vest și Oceania, creolele franceze, indoneziană, tagalog, vietnameză, bască, franceză. O altă revistă, având aceeași preocupare lingvistică, apare în anul 2011: Nominalizations. Recherches linguistiques de Vincennes, Nr.40. Cercetările sunt realizate pe material faptic din limbile greacă, sârbocroată, germană, franceză, abordând probleme legate de raportul aspect – nominalizare, aspect – pluralizare, nominalizarea verbelor statice, dar și a bazelor adjectivale; din 25 câte se observă, tema aspectualității în domeniul nominal își păstrează un loc central în articolele incluse în culegere. Urmează apariția unei alte reviste în 2012: Lexique Nr.20, Nominalisation: nouveaux aspects (coord. M. Rafael și F. Villoing), care tratează problema nominalizărilor în limba franceză. Dominante sunt perspectiva semantică, morfologică sau interferența dintre ele, dar nu este exclus nici punctul de vedere sintactic. Cele mai multe articole au drept obiect de studiu nominalizările evenimențiale, pe când nominalizarea verbelor statice este analizată integral sau parțial în puține studii. Începând cu etapa de identificare și definire a procesului de nominalizare și continuând cu cercetările ulterioare, vom atesta o schimbare a perspectivei de abordare. Dacă, inițial, accentul s-a pus pe aspectul morfologic, sintactic, semantic, mai târziu sunt scoase în evidență funcționalitatea nominalizărilor, în special, în ultima perioadă, se face corelația între tipul de text și funcția distinctă pe care o realizează nominalizările în textul cercetat. Lingvistica cognitivă scoate în prim-plan principiul antropocentrismului, având drept scop identificarea direcțiilor și a modelelor de conceptualizare a realității în procesul activității de nominalizare. După cum observă E. Mamontova [207], din perspectiva teoriei integrării conceptuale, „abordarea actului de nominare ilustrează acțiunea antropocentrismului în limbă, conform căruia, omului, în calitate de subiect cunoscător și conceptualizator al lumii înconjurătoare, i se atribuie un rol activ în alegerea mijloacelor lingvistice pentru exprimarea sensurilor dorite și acțiunea tendinței de economie și comprimare a sensurilor în procesul de transmitere a informațiilor” (subln. n. - B.E.). Conform accepțiilor gramaticii funcțional-sistemice, nominalizarea este un subtip al metaforei gramaticale, definită drept „substituția unei clase gramaticale ori a unei structuri gramaticale cu alta” [139, p. 87 apud: 142]. Interesul față de metafora gramaticală derivă din relația acesteia cu înțelegerea textelor scrise [142]. Nominalizările sunt caracteristice textelor care necesită „economie a limbajului și o densitate înaltă a informației” [153, p. 142]. Printre rolurile (funcțiile) acestora sunt: construirea de cunoștințe, organizarea textului, favorizarea procesului de evaluare, facilitarea fluxului de informații [149, p. 801], menținerea coeziunii în textul academic, relevarea poziției autorului, conferirea unui ton academic impersonal [133, p. 1017]. Halliday inventariază treisprezece metafore gramaticale, dintre care cinci sunt nominalizări [140, apud: 146, p. 2]: Tabelul 1.2. Tipologia metaforelor gramaticale de nominalizare (Halliday) Funcții semantice Funcții gramaticale Clase lexico-gramaticale 1) calitate → entitate epitet → lucru (thing) adjectiv → substantiv 2) proces → entitate eveniment → lucru auxiliar → lucru verb → substantiv 3) circumstanță → entitate proces minor → lucru prepoziție → substantiv 4) relator → entitate conjunctive (eng.) → lucru conjuncție → substantiv 5) entitate → expansiune centru → modificator substantiv → alte clase 26 Astfel, Halliday include în cadrul nominalizărilor mai multe modele, spre deosebire de cercetătorii care au vorbit anterior, în mod preponderent, despre substantivele deverbale și deadjectivale. Cu toate acestea, prin prisma cercetărilor pe material practic, s-a demonstrat, după cum era ușor de presupus, că frecvența nominalizărilor verb → substantiv este mult mai mare. Într-un studiu, realizat asupra secțiunii Abstract din textele academice de lingvistică [146, p. 3], s-a constatat că frecvența tipurilor de nominalizare, conform teoriei lui Halliday, arată în felul următor (process nominalization – 84,8 %, quality nominalization – 13,4 %, circonstance nominalization – 0,2 % și relator nominalization – 1,2 % )5. Până la etapa actuală, studiile asupra nominalizării unor baze verbale dețin întâietatea din punct de vedere cantitativ, urmate de nominalizările ce pornesc de la o bază adjectivală, alte tipare de formare a substantivelor sunt puțin analizate în cercetările contemporane, excepție făcând adepții teoriilor lansate de școala funcțional-sistemică. Începând cu anii ’90 ai secolului al XX-lea, numărul lingviștilor preocupați de fenomenul nominalizării a crescut semnificativ. Lucrarea Argument Structure de J. Grimshaw [138] este citată de toate studiile ulterioare. În capitolul III. Nominalization, autoarea propune o clasificare tripartită a substantivelor derivate: evenimente complexe, evenimente simple și rezultate. Există exemple ambigui, care acceptă toate aceste trei interpretări, tipul de interpretare fiind dependent de context:  examinarea pacientului a durat mult timp (the examination of the pacient took a long time) (eveniment complex);  examinarea a durat mult timp (the examination took a long time) (eveniment simplu);  examinarea era pe masă (the examination was on the table (rezultat). Ca urmare, doar nominalizările interpretate drept evenimente complexe prezintă Structură Argumentală, ale cărei similarități cu verbul-bază au fost discutate într-o serie de articole. Mai târziu, această clasificare tripartită a suferit modificări, în mai multe studii [135], [130], [141] fiind argumentată necesitatea de a distinge între AS-nominals (nominalizări care pot susține structura argumentală) și R(eferencial)-nominals (nominalizări referențiale) [Apud: 131]. Potrivit lingviștilor E. Jacquey, M.L. Knittel [174], cercetătorii interesați de nominalizări (după anii ’90) pot fi împărțiți convențional în două grupe: cea dintâi grupă de cercetători s-a axat pe studierea nominalizărilor în manieră clasică, având drept scop prezentarea particularităților (morfologice, aspectuale, argumentale, semantice), descrierea particularităților acestora în diferite limbi sau domenii de specialitate. Drept rezultat al 5 „nominalizarea procesului – 84,8 %, nominalizarea calității – 13,4 %, nominalizarea circumstanței – 0,2 %, nominalizarea unui element de relație/relator – 1,2 %” (trad. n. – B. E.). 27 muncii lor, pot fi considerate producerea și îmbogățirea unor resurse lexicale, precum: Verbaction [184] – 10000 de perechi de baze verbale și deverbalele lor; Nomage – 737 de substantive deverbale etichetate semantic ș.a. cea de-a doua grupă a urmărit explorarea nominalizărilor pe corpus din domenii specializate (domeniul terminologiei, studierea neologiei, în contextul diferențierii genului discursiv de cel oral). Corpusul supus analizei poate fi constituit din unități lexicale (de obicei, pe material lexicografic) sau este vorba de unul textual. În cazul corpusului textual, vom diferenția două abordări diferite: a) exemplele sunt analizate separat de text, fără a lua în calcul structura și caracteristicile lui; b) corpusul este cercetat în concordanță cu trăsăturile textuale, genul discursiv, tema și problematica textului. Printre problemele actuale, ce se discută în studiile privind nominalizările, vom specifica: statutul nominalizărilor; gradul de moștenire a trăsăturilor verbale; identificarea unor modele derivaționale și regularitatea manifestării lor; concreșterea unor noi semnificații tot mai îndepărtate de sensul lexemului-bază; explicarea frecvenței de apariție a nominalizărilor în limbaj. Numeroase studii tratează problema moștenirii trăsăturilor verbale, în special a aspectualității: [174], [198]; a structurii argumentale, pe care o pot susține nominalizările: [151], [164], [179]. Cercetările contemporane reflectă și dimensiunea semantică a nominalizărilor: [195]. Se observă, de asemenea, tendința de reorientare a cercetărilor de la materialul lexicografic spre observarea comportamentului nominalizărilor „in vivo”, adică în corpus textual, exemplele fiind tratate ca parte a țesăturii textuale și nu ca extracții izolate. Trebuie subliniat că predomină net cantitativ studiul nominalizărilor de tipul verb → substantiv. Cercetări asupra acestora s-au relizat pe bază de: texte științifice [215]; discurs politic [152]; scrieri universitare/undergraduate writing [133]; limbaj medical [156]; texte din stilul publicistic, științific și oficial-administrativ [206]; teste scrise ale IELTS [155]; texte de lingvistică aplicată [142]; manuale de lingvistică aplicată în limba engleză și traducerea corespunzătoare a acestora în limba persană [143]; secțiunea abstract a articolelor medicale în limba engleză [148]; secțiunea abstract din revistele academice de lingvistică [146] etc. Mai rar, sunt analizate nominalizările deadjectivale: [132]; [186]; [181]. Examinând lista studiilor anterioare, subliniem preocuparea constantă față de substantivele deverbale în diferite idiomuri. Este notabilă diversitatea problemelor abordate și a textelor-suport din diferite stiluri funcționale abordate. Cu toate acestea, constatăm absența textului religios din aria preocupărilor lingvistice, fapt care motivează, o dată în plus, studiul nostru. 1.3. Implicații ale corelației verb – substantiv pentru studiul substantivelor deverbale Cercetarea substantivelor deverbale, care conservă o parte dintre caracteristicile verbale, implică, inevitabil, o trecere în revistă a unora dintre particularitățile esențiale ale paradigmei 28 verbale. Verbul reprezintă o clasă lexico-gramaticală privilegiată în studiile lingvistice, ocupând un loc central în studiile de gramatică din cele mai vechi timpuri. Această stare este datorată inventarului foarte bogat și deschis, deținut de verb în ansamblul lexicografic al tuturor limbilor. Categoria fundamentală a verbului este procesualitatea – „o constantă semantică care este prezentă în înțelesul fiecărui verb concret. Orice lexem verbal arată că „se întâmplă ceva”, că are loc un eveniment”, verbul în acest sens, apare „ca un corelat lingvistic al mișcării, care este și atribut și formă a lumii materiale” [57, p. 34]. Sensul general al procesualității este reflectat prin anumite categorii morfologice. Procesele exprimate de verbe sunt împărțite în trei tipuri de către I. Evseev, autorul lucrării Semantica verbului: acțiuni, deveniri, stări. Verbele de acțiune au caracter orientat și implică un transfer de energie. Verbele de devenire exprimă procese de transformare a calităților obiectelor lumii materiale, acestea sunt intranzitive prin excelență. Verbele de stare redau procese ce corespund unor perioade de echilibru și de stabilitate relativă în evoluția lumii; acestea sunt intranzitive, imperfective și redau procese durative. Pornind de la clasificarea tripartită a lui I. Evseev, cercetătoarea E. Constantinovici [39] adaugă clasa verbelor de relație. Clasificarea semantică a verbelor din limba română este importantă pentru determinarea ulterioară a claselor semantice pe care sunt apte a le forma substantivele deverbale. Orice verb românesc oferă posibilitatea de a crea un substantiv deverbal, fie prin adăugare de afixe, suprimare de afix, prin conversiune sau compunere. Corespondența semantică dintre verb și substantivul deverbal nu presupune o echivalență totală, căci derivatele au capacitatea de a dezvolta sensuri noi, tot mai îndepărtate de sensul inițial al bazei de derivare. Cele două părți de vorbire „nucleare” (E. Coșeriu) nu sunt doar în relație de opoziție, ci mențin „un continuum” (L. Honeste) bidirecțional, pe a cărui axă unitățile lexicale prezintă trăsături de ordin verbal și nominal, actualizate într-un grad de intensitate mai mare sau mai mic. De exemplu, formele nepersonale ale verbului: infinitivul și supinul (prin tradiție numite și moduri [68, p. 483]) apar în terminologia lingvistică și ca forme nominale ale verbului. Acestea se caracterizează, sub aspect flexionar, prin pierdera flexiunii de număr, persoană. De asemenea, ele sunt atrase în clasa numelui, „fără ca această conversiune să fie completă, ceea ce determină, ca particularitate specifică, natura intermediară a acestor forme (între verb și nume)” [Ibidem, p. 484]. Cu cât are loc o îndepărtare de prototipul verbal, cu atât mai evident, asistăm la acomodarea unităților respective la paradigma substantivului, ceea ce implică capacitatea de a primi mărci flexionare ale substantivului, inclusiv determinări. În funcție de numărul de actanți pe care îi primește verbul, în limba română se disting câteva clase: verbe zerovalente, care nu necesită nicio determinare actanțială (a ninge, a fulgera); verbe monovalente, își atașează un singur nominal actanțial (Copilul aleargă. Vine iarna); verbe 29 bivalente, cer două compliniri actanțiale obligatorii (Ion cumpără cărți. Îmi place romanul); verbe trivalente, au capacitatea de a se combina cu trei determinări actanțiale obligatorii (Profesorul îmi recomandă o carte). Din clasificarea de mai sus derivă descrierea verbului în funcție de prezența unui anumit rol tematic în matricea semantică a acestuia: Agent, Instrument, Pacient, Beneficiar, Experimentator, Temă, Locativul, Sursa, Ținta, Măsura. Structura actanțială a verbului se menține la numeroase substantive deverbale, ele se pot combina cu actanții dictați de semantica verbului-bază, dar nu întotdeauna această posibilitate comportă caracter obligatoriu. Un alt punct de tangență între verbe și clasa substantivelor deverbale este moștenirea trăsăturilor aspectuale. În ultima perioadă, acest subiect a fost abordat într-un număr foarte mare de lucrări: [138]; [166]; [172]. În GALR [68] sunt enumerate șase distincții aspectuale în funcție de anumite trăsături semantice ale grupului verbal. Tabelul 1.3. Tipologia opozițiilor aspectuale (GALR) Trăsătura Opoziții 1 [Delimitat] perfectiv – nonperfectiv 2. [Durativ] durativ – momentan/punctual 3. [Determinat] determinat/individual – generic 4. [Numărabil] unic/semelfactiv – iterativ (repetitiv, frecventativ) 5. [Schimbare] linear – progresiv 6. [Divizibil] incoativ – continuativ – terminativ Într-o monografie recentă, apărută la Chișinău, cercetătoarea C. Cemârtan [27] insistă asupra distincției dintre aspect (categorie gramaticală) și Aktionsart (categorie lexicală) și cataloghează cele șase opoziții aspectuale drept o confuzie, din motiv că doar prima opoziție perfectiv – nonperfectiv ține de aspectul gramatical, pe când celelalte se referă la Aktionsart [Ibidem, p. 94]. Un alt studiu comparativ, de la Chișinău, realizat pe material român-rus, reia în discuție problema raportului dintre aspectul verbal și Aktionsart „între care există şi o strânsă corelație, întrucât sensurile aspectuale interacţionează adesea cu cele ale modurilor acţiunii, fiecare dintre categorii conţinând mijloace proprii de exprimare” [114, p. 20]. În acest sens, A. Sobol, analizând Aktionsartul drept o categorie lexicală universală, care face parte din spațiul aspectualității, reliefează diferențele dintre cele două limbi, concluzionează: „pentru a reda diverse tipuri de Aktionsart, limba română posedă, în majoritatea cazurilor, mijloace lexicale (adverbe, locuţiuni adverbiale, prepoziţii etc.), pe când limba rusă – morfeme prefixale” [Ibidem, p. 21]. Cert este că opiniile cercetătorilor nu au ajuns la un consens privind teoria generală a aspectului. Clasificările care țin de semantica verbului servesc drept punct de plecare în analiza substantivelor deverbale ce mențin o relație strânsă cu unitatea lexicală de la care au fost derivate. Trecerile de la clasa verbului la alte clase lexico-gramaticale sunt destul de frecvente, 30 nominalizarea situându-se pe un loc de frunte în procesul de convertire a bazei verbale într-o formație aparținând altei clase. În consecință, deverbalelor le este rezervat un segment vast din vocabularul limbii române. Conform teoriei părților de vorbire, două paradigme centrale sunt cele ale verbului și ale substantivului. Cu toate că o parte dintre cercetători fac o separare strictă între aceste două clase, o altă grupă de lingviști insistă asupra procesului permanent de mișcare în ambele direcții, dinspre verb spre substantiv și în direcție inversă; drept rezultat, putem vorbi despre substantive deverbale și verbe denominale, forme nominalizate ale verbului. Din categoria formelor nominalizate ale verbului (M.L. Honeste se referă la limba franceză, dar se poate extinde și la alte idiomuri, inclusiv româna) fac parte formele nepersonale ale verbului, infinitivul (dîner, avoir), infinitivul și supinul substantivizat (le dîner, le résident, une allée) și substantivele deverbale (marche, entreprise, habitation) [171, p. 59]. Rafaelle Simone & Anne Pompei [178, p. 43] prezintă relația dintre clasa verbului și cea a substantivului ca fiind un continuum, la extremele căruia se află verbe „pure” și substantive „pure” (subl. n. – B.E.). Aceste două clase nu sunt niște mulțimi de unități lexicale disjuncte, ba din contra, ele prezintă „o mobilitate bidirecțională care se observă în mai multe limbi”. Drept dovadă a acestei mobilități, autoarele subliniază existența unor forme „intermediare” între substantive și verbe. De exemplu, există „Verbe cu proprietăți nominale (formele de infinitiv, participiu și gerunziu în numeroase limbi) și, în același timp, Substantive cu proprietăți verbale (cum sunt substantivele deverbale)”. Pe axa bidirecțională a continuumului verb – substantiv, formele intermediare moștenesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, proprietățile predicativității, caracteristice verbului: temporalitatea, aspectualitatea, modalitatea, structura argumentală, diateza, modificarea adverbială [178, p. 45]. Gradul de fidelitate față de trăsăturile verbale sau nominale variază de la o formă nominalizată la alta. Astfel, formele nepersonale ale verbului în limba română nu sunt „nici substantive autentice, nici verbe autentice” [68, p. 485]. Gerunziul a păstrat cele mai multe trăsături de tip verbal, pe când infinitivul și supinul au migrat spre clasa numelui. Potrivit GALR, forma de infinitiv scurt și cea de supin verbal sunt „mai puțin nominale”, în comparație cu infinitivul lung și supinul substantivat, care, din cauza comportamentului flexionar specific substantivului, sunt incluse în paradigma acestuia [68]. De asemenea, E. Oglindă menționează despre tendințele de concurență a modurilor în limba română, atât a celor personale, cât și a celor nepersonale, între care putem atesta potențe sinonimice, dată fiind posibilitatea substituirii reciproce în anumite contexte. Sinonimia respectivă, de ordin funcțional, este realizabilă în cazul în care unităţile concurente îndeplinesc anumite condiții: „1) să se deosebească suficient din punct 31 de vedere morfologic şi/sau sintactic; 2) să fie posibilă înlocuirea reciprocă a acestora” [98, p. 122]. Statutul intermediar al substantivelor deverbale este susținut și de N.G. Doljenko. În teza sa de doctorat despre numele de acțiune, autoarea insistă asupra ideii că deverbativul reprezintă o mișcare în direcția verb → substantiv „această poziție intermediară a deverbativului între două părți de vorbire centrale și antagoniste determină poziția duală a acestuia”, unde se îmbină trăsăturile verbale cu cele nominale [191]. Se vehiculează mai multe opinii, potrivit cărora diferența dintre un verb referitor la un proces și un substantiv care exprimă noțiunea de proces ține de felul diferit de structurare a conținutului. În acest sens, M.L. Honeste îi citează pe G. Guillaume și R. Langaker. G. Guillaume susține că toate formele provenite de la verb împart aceeași „materie noțională”, dar în sisteme de reprezentare diferite, deci diferența este finalizarea în spațiu sau în timp; însă R. Langaker, de pe poziția semanticii cognitive, afirmă că ceea ce deosebește, din punct de vedere semantic, un verb de un substantiv vehiculând același conținut conceptual, este o diferență de structurare a conținutului. În pofida succesiunii diferitor școli lingvistice, natura duală a substantivelor deverbale continuă să fie o preocupare și o provocare pentru cercetători, fiind în măsură a oferi noi dezvăluiri, în funcție de perspectiva adoptată. 1.4. Clasificarea structurală a substantivelor deverbale Vocabularul limbii române, fiind un sistem dinamic, se află într-o continuă redistribuire a unităților sale, completându-se în permanență cu substantive deverbale, inclusiv la etapa actuală. Acest segment de lexic are o semnificație majoră în realizarea actelor de comunicare, datorită conținutului vehiculat și relației pe care o mențin cu verbul-sursă. Formarea acestor unități lexicale este o dovadă a creativității lexicale, „care se realizează în mod individual, dar întotdeauna conform unor tehnici istoric determinate” [40, p. 233]. Formarea substantivelor deverbale poate fi corelată cu conceptul de transformare din gramatica generativ-transformațională, aspect observat de Louis Couturat, potrivit căruia ieșire și sosire sunt transformări nominale ale verbelor a ieși și a sosi. De asemenea, O. Jespersen, în lucrarea Filosofia gramaticii, consideră termenii frumusețe și ieșire transformări ale unui predicat nominal (Maria este frumoasă – frumusețea Mariei) sau ale unui predicat verbal (Ion iese – ieșirea lui Ion) [Apud: 40, p. 217-218]. Asemenea transformări sunt virtual posibile pentru paradigme întregi, având o manifestare deosebită în fiecare idiom. Substantivul, în calitate de clasă lexico-gramaticală, reprezintă o serie deschisă, capabilă să-și suplinească lista cu noi unități. În cazul limbii române, atestăm 32 posibilitatea unor transformări „în serie” [40, p. 232] dinspre verb înspre clasa substantivului. Acestea comportă caracter sistemic, urmând tipare bine stabilite diacronic. Prin urmare, se poate crea un substantiv deverbal de la orice verb după modelul: verb → nume de acțiune (cu ajutorul sufixului infinitival -re). Următorul model, productiv din punct de vedere cantitativ este verb → nume de agent (cu ajutorul sufixului -tor, de exemplu), însă cu anumite restricții impuse de structura semică a verbului-bază. În limba română se face uz de procedeele obișnuite de formare a cuvintelor pe teren propriu, pentru a-și suplini vocabularul cu necesarul de lexeme cerute de evoluția socială, tehnică, economică, culturală etc., inclusiv pentru formarea substantivelor deverbale: derivarea progresivă (prin adăugare de afixe: prefixe și sufixe), derivarea parasintetică, derivarea regresivă (suprimare de afixe), compunerea și conversiunea. Conform aprecierilor lingvistei E.A. Zemskaia [196], formarea cuvintelor îndeplinește cinci funcții în sistemul limbii: nominativă, constructivă, compresivă, expresivă, stilistică, însă cea mai intensă manifestare fiind rezervată funcțiilor nominativă, compresivă și expresivă [Ibidem, p. 10]. În ansamblul de acatiste pe care l-am cercetat, au fost identificate exemple ce atestă productivitatea tuturor procedeelor de formare a cuvintelor (într-o măsură mai mare sau mai mică) (Vezi Anexa 3, p. 188). Din numărul total de substantive deverbale inventariate, cea mai mare pondere o au unitățile obținute prin derivare cu sufixe – 689 (dintre care: cu sufixul infinitival -re – 417 unități; cu sufixul -tor – 194 unități; -ință – 20; -eală -14; -(ă)tură – 12; -(ă)ciune – 10; -ie – 6; -iș – 3; -eliște, -oare – 2; -anie, -aș, -ământ, -ăreț, -ăt, -enie, -ită, -uș – 1), celelalte exemple se formează prin derivare parasintetică – 48; compunere – 48; conversiune – 44; derivare regresivă – 37. 1.4.1. Substantive deverbale create prin sufixare În limba română cel mai productiv procedeu de formare a cuvintelor a fost și rămâne sufixarea [34; 75; 127]. Numărul sufixelor românești diferă de la un autor la altul, Th. Hristea vorbește de „peste 600 de sufixe, dintre care unele sunt foarte vii sau productive în epoca actuală” [75, p. 72], iar M. Vârlan estimează numărul acestora la „peste 800, identificate în câte cel puțin o formație analizabilă din punct de vedere formal și semantic” [127, p. 34]. Clasificarea sufixelor românești se poate realiza în baza mai multor criterii: în funcție de vechimea lor în limbă: vechi sau neologice; în funcție de limba-sursă de unde au fost moștenite: din latină, din slavonă, din greacă, din turcă, din franceză etc.; după clasele morfologice cărora le aparțin derivatele formate cu ajutorul sufixelor: substantivale, adjectivale, verbale, adverbiale; după valoarea semantică pe care o imprimă derivatelor se deosebesc sufixe care 33 formează: nume de agent, nume de instrument, derivate cu sens colectiv, derivate abstracte, derivate care indică originea, derivate augumentative, derivate diminutivale. În lucrarea noastră vom insista exclusiv asupra sufixelor nominale atașabile unei baze verbale, având drept rezultat obținerea unui substantiv deverbal. Într-o formă detaliată, sufixele nominale sunt abordate în monografia Derivarea sufixală nominală în româna actuală, semnată de M. Vârlan [127], unde sunt tratate probleme legate de origine, evoluție, productivitate la etapa actuală. Autorii volumului Gramatica de bază, 2016 [67], reliefează conținutul semantic al sufixelor pe care îl împrumută semnificației generale a derivatului. Sufixele sunt greu definibile și, în mod independent, nu transmit un conținut semantic, însă valoarea acestora se conturează datorită faptului de a fi „folosite în formațiuni analogice ale vorbirii și că se află în serii comparabile” [66, p. 39]. La baza funcționalității acestora, dar și ca temei pentru definire, se află principiul sistematicității [40, p. 190], ceea ce implică faptul că, prin intermediul acelorași trăsături distinctive, combinate diferit, se structurează un număr de unități superior numărului de trăsături utilizate, din care rezultă o „economie” funcțională a sistemului [Ibidem, p. 195]. Revenind la sufixele nominale, vom preciza specializarea semantică a acestora pentru anumite tipuri de referenți, cum ar fi: acțiune/rezultat, stare, calitate, agent, instrument, loc [67, p. 135]. În baza exemplelor extrase, constatăm utilizarea a 18 sufixe pentru formarea substantivelor deverbale: -anie, -aș, -(ă)ciune, - (ă)mânt, -ăret; -ăt, -(ă)tură, -eală, -eliște, -enie, -ie, -ință, -ită, - iș, -re, -oare, -tor(-toare), -uș. Cele mai productive sunt sufixul infinitival –re, care generează nume de acțiune și sufixul -tor, care imprimă derivatelor create cu ajutorul lui valoarea semantică nume de agent. Folosindu-ne de clasificarea sufixelor românești, în funcție de criteriul origine din Curs de gramatică istorică a limbii române, 1991 [8], deosebim 3 clase de sufixe: moștenite din latină (-ăt, -ie, -ință, -mânt, -oare; -tor/toare, -ură/ătură/itură, -ciune); de origine slavonă (-anie/enie; -aș/uș, -eț, -ită, -iș, -iște, -eală); de origine greacă (-ie). O succintă analiză a etimologiei sufixelor implicate în generarea substantivelor deverbale din textele religioase confirmă influența a trei culturi esențiale asupra vieții bisericești din spațiul românesc: latină, slavonă și greacă. Menționăm că sufixe de origine turcă, maghiară sau neologice nu se regăsesc în textele acatistelor. Absența primelor două e determinată de incompatibilitatea conceptelor religioase din cultele ortodox – musulman – catolic; iar evitarea neologismelor este o caracteristică a textului religios ortodox, marcat, mai degrabă, prin caracter arhaic. Substantive deverbale obținute prin derivare cu sufixe latinești În continuare vom stărui asupra fondului lexical creștin, moștenit din limba latină. Este bine știut că limba latină a stat la baza formării terminologiei creștine românești, însumând un 34 ansamblu de unități lexicale, care acoperă diferite domenii ale vieții religioase. Influența limbii latine însă se concretizează nu doar în domeniul elementelor din vocabularul de bază, dar și al structurilor afixoidale, al termenilor tehnico-științifici atât în limbile romanice, cât și în cele germanice sau slave [71, p. 3]. Alături de împrumuturile directe ale lexemelor din limba latină, limba română a preluat și modele de formare a cuvintelor noi de la baze existente pe teren propriu. Ne referim aici la asimilarea unui inventar de afixe specifice limbii latine, care s-au dovedit a fi funcționale, pe alocuri, foarte productive și în limba română. Sufixarea, ca cel mai prolific procedeu de formare a cuvintelor în limba română, își menține întâietatea și în textul imnografic pe care l-am analizat. Cât privește formarea substantivelor prin derivare, atestăm asemănarea dintre latină și română, în care un substantiv se poate forma prin atașare de sufixe la o bază substantivală, adjectivală sau verbală. „Limba latină cunoștea peste 75 de sufixe, cu ajutorul cărora se formau substantive. Limba română moștenește numai a treia parte din sufixele latine, majoritatea lor dispărând în primele faze de constituire a românei comune” [8, p. 140]. Printre sufixele substantivale, moștenite din latină, se numără: -aie; -ar; -at/-it/-ut; -ătate; -ciune; -eață; -el; -et; -et/-ăt; -ie; -ime; -ință; -ior/-ioară; -mânt; -oare; -oi/-oaie/-oaică; -tor/- toare; -ui/-uie/-uică; -uc; -ură/-ătură/-itură; -uț/-uță [Ibidem]. Din numărul total de 872 de substantive deverbale (Anexa 2, p. 182), derivatele cu sufixe se atestă în număr de 689 de unități, confirmând încă o dată productivitatea procedeului pe teren românesc. Sufixe de origine latină, identificate în inventarul întocmit de noi, compatibile cu o bază verbală, sunt: -ciune, -mânt; -tură/-ătură/-itură; -ință, -tor, -re. Cu ajutorul a 4 afixe (-ciune, - mânt; -tură/-ătură/-itură; -ință) au fost generate 41 de substantive deverbale, la care se adaugă sufixul de agent -tor, însumând 194 de exemple și sufixul infinitival -re cu un număr de 417 unități lexicale [60]. Din totalitatea deverbalelor, formate prin sufixare cu elemente latinești, se remarcă predominanța substantivelor pentru care este caracteristică trăsătura semantică [+abstract]. De exemplu, sufixul -ciune generează exclusiv substantive abstracte (întinăciune, uscăciune). Celelalte formează și deverbale, având un referent material, însă într-o proporție limitată față de cele abstracte [60]. De exemplu: acoperământ, împletitură, locuință, lovitură, sărătură, semănătură, surpătură, tipăritură, țesătură. În multe cazuri, aceste substantive oscilează între concret-abstract și contextul este cel care ajută să le catalogăm cu precizie. Sufixul infinitival -re formează nume de acțiune, fiindu-le proprie trăsătura [+abstract], dar, datorită faptului că formațiile lexicale cu sufixul respectiv redau nu doar procesul, ci și rezultatul, în anumite cazuri acestea își revendică trăsătura [+concret]: adunare, curgere, încăpere, cercetare, cerere, ieșire, intrare, lucrare, mâncare, moștenire, zidire. Evident, nu toate acestea actualizează trăsătura respectivă în contextul imnografic religios. În cazuri singulare, deverbalele sunt caracterizate de 35 trăsătura [+uman], de exemplu: ființă. GALR [68] evidențiază două trăsături distinctive pentru numele de agent [+animat] și [+control], care îl diferențiază de forță și instrument. În cazul sufixului -tor, cu derivate care au sensul nume de agent, semnalăm trăsăturile sus-menționate. Toate lexemele din această categorie, extrase de noi din textele imnografice, au un referent uman: iubitor, moștenitor, Mântuitor, postitor. Ca excepție este luminător, în contextul luminătorii cerești, adică soarele, luna, stelele. Dintre substantivelor deverbale, formate cu ajutorul sufixelor de origine latină, distingem o serie de termeni care denumesc noțiuni fundamentale de credință ortodoxă: mântuire, Mântuitor, Născătoare, jertfire, ispitire, liturghisitor, purcezător, teologhisire, împărtășire. De asemenea, o valoare religioasă profundă o redau noțiunile: nevoință, pocăință, iertare. Pentru o altă categorie de lexeme este caracteristică o ușoară conotație religioasă: adormire, întinăciune, hulitură, umilință, miluitor, judecător, veghetor ș.a. Una dintre cele mai cuprinzătoare categorii este cea în care sunt incluse cuvintele din limbajul comun, adaptate unui context religios: adăpostire, învățare, răsuflare, învățătură, tipăritură, sârguință, lucrare, locuitor, versuitor. Prin urmare, putem conchide că în limbă are loc un proces continuu de atribuire a unor semnificații religioase unităților lexicale specifice limbajului laic, proces pe care îl fructifică în mod reușit imnografia ortodoxă, conferind sensuri noi cuvintelor cu valoare stilistică neutră. De fapt, procesul cunoaște și o manifestare inversă, denumită desacralizare a termenilor religioși. 1.4.2. Formarea substantivelor deverbale de la infinitivul lung Majoritatea unităților lexicale, excerptate din acatiste, este reprezentată de substantivele formate cu ajutorul sufixului infinitival -re. În limba română, este virtual posibilă, formarea unui substantiv deverbal prin atașarea sufixului infinitival -re la o bază verbală existentă, procedeul fiind viabil și foarte productiv. Moștenit din limba latină, infinitivul în limba română apare sub două forme: infinitivul lung, care coincide cu forma latină: cf. cantare/cântare și infinitivul scurt a cânta. Primele texte în limba română demonstrează utilizarea infinitivului lung cu valoare verbală. În secolul al XVI- lea apare tendința de nominalizare a acestuia. De asemenea, exemplele excerptate din textele scrise în această perioadă susțin coexistența infinitivului lung cu valoare verbală și a înfinitivului scurt [94, p. 23]. În scrierile diaconului Coresi sunt atestate ambele variante chiar și pentru aceleași verbe. A se compara: Că Stătutu de-a grăi, zise către Simonu și Iară deacă încetă de-a grăirea, zise către Simonu, selectate din Carte cu învățătură, Coresi, 1581. De fapt, unii autori [Apud 94, p. 23] consideră apariția infinitivului scurt drept o reacție la substantivarea infinitivului lung. Lingvistul I. Diaconescu vorbește despre „caracterul exclusiv românesc al fenomenului de reducere a infinitivului, care a început după secolul al X-lea, s-a generalizat ca sistem până în 36 secolul al XIII-lea și al XIV-lea, menținând totodată ca variante arhaice, dialectale, stilistice sau poziționale unele forme lungi” [46, p. 68]. I. Coteanu susține că infinitivul lung cu valoare verbală dominantă se păstrează până la jumătatea secolului al XVII-lea [43]. Conform opiniei lui Gh. Chivu, în acest secol se produce marginalizarea infinitivului lung în scrisul românesc, odată cu substantivizarea formelor de tipul cântare, beare, fire, scriere, simțire [32, p. 184]. Declinul valorii verbale a înfinitivului lung se menține pe durata secolului al XVIII-lea, astfel încât puținele exemple de infinitiv lung verbal, atestate în secolul al XIX-lea, sunt marcate stilistic. Lingviștii români oscilează în catalogarea substantivelor cu forma de infinitiv lung între conversiune și derivare sufixal