STUD I A UN IVERS I TAT I S MOLDAV I AE , 2016, nr.3(93) Seria “{tiin\e sociale” ISSN 1814-3199, ISSN online 2345-1017, p.109-116 109 NAŢIONALITATEA versus CETĂŢENIA: ABORDĂRI DE NATURĂ CONCEPTUALĂ ÎN MATERIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT Valeriu BABĂRĂ Universitatea de Stat din Moldova Subiectul abordat în cuprinsul acestui articol se referă la conceptul de cetăţenie/naţionalitate, analizat din perspectiva dreptului internaţional privat, cu precădere în materia statutului personal – starea civilă şi capacitatea persoanei fizice. Cuvinte-cheie: statut personal, lege naţională, cetăţenie, naţionalitate, capacitatea persoanei fizice, stare civilă, domiciliu, reşedinţă. NATIONALITY versus CITIZENSHIP: CONCEPTUAL APPROACHES IN THE PRIVATE INTERNATIONAL LAW The subject written in this article relates to the citizenship/nationality concept, analyzed from the Private International Law’s aspects, mostly in the Personal status matter, civil status and the Individual’s capacity. Keywords: civil status, national law, citizenship, nationality, capacity, personal status, domicile, residence. Având în vedere că naţionalitatea şi cetăţenia persoanei fizice se află la intersecţia mai multor discipline juridice, analiza propusă nu este una facilă, deoarece ne situăm în domenii diferite: acela al dreptului inter- naţional privat şi al dreptului public – naţional şi internaţional. Statutul personal prin elementele sale ne plasează spre reglementări aparţinând dreptului civil (starea civilă, capacitatea, acte juridice etc.), dreptului familiei (încheierea şi desfacerea căsătoriei, raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale între soţi, tutelă etc.), dreptului constituţional (drepturile cetăţeneşti). Toate aceste domenii, privite din perspectiva dreptului internaţional privat, sunt transferate pe terenul conflictelor de legi în care urmează să fie stabilită legea aplicabilă. Naţionalitatea aparţine dreptului intern în care, pe lângă prevederile constituţionale, există şi legi speciale prin care sunt stabilite modurile de dobândire şi pierdere a acesteia. Totodată, naţionalitatea aparţine dreptu- lui internaţional public datorită faptului că se referă la unul dintre drepturile fundamentale recunoscute pe plan internaţional, precum şi existenţei numeroaselor convenţii internaţionale adoptate în materia respectivă. Pornind de la faptul că regulile de drept internaţional public, în general, şi tratatele, în special, prevalează asupra regulilor de drept intern, se impune să luăm ca punct de plecare dreptul internaţional public, şi anume: principalele documente internaţionale ce conţin dispoziţii referitoare la naţionalitate. În acest sens trebuie avute în vedere în primul rând convenţiile cu caracter de universalitate: Convenţia de la Haga cu privire la naţionalitate (1930), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Protocolul adiţional la Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia cu privire la statutul refugiaţilor etc. Convenţia de la Haga cu privire la naţionalitate a stabilit câteva dintre principiile generale aplicabile în această materie, şi anume: − faptul că fiecare stat este liber ca în temeiul propriilor legi să determine care sunt naţionalii săi, iar recunoaşterea acestor legi trebuie să fie făcută de celelalte state câtă vreme acestea sunt conforme cu convenţiile internaţionale, cu cutuma internaţională şi principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; − că persoanele care posedă două sau mai multe naţionalităţi urmează să fie privite ca naţionali de către fiecare dintre statele a cărui naţionalitate le posedă; − că, într-un stat terţ, o persoană având mai mult decât o naţionalitate trebuie tratată ca şi cum ar poseda numai una singură. Fără a prejudicia aplicarea legii sale în materie de statut personal sau orice altă convenţie în vigoare, acel stat trebuie să recunoască exclusiv pe teritoriul său fie naţionalitatea ţării în care locuieşte în mod obişnuit, fie aceea a ţării cu care pare să aibă cele mai strânse legături; − că o persoană având mai multe naţionalităţi poate renunţa la una din ele; © Universitatea de Stat din Moldova, 2016 STUD I A UN IVERS I TAT I S MOLDAV I AE , 2016, nr.3(93) Seria “{tiin\e sociale” ISSN 1814-3199, ISSN online 2345-1017, p.109-116 110 − că expatrierea unei persoane nu atrage pierderea naţionalităţii statului care a acordat-o, decât dacă respectiva persoană ar avea o altă naţionalitate sau, cel puţin, până la momentul în care ar dobândi altă naţionalitate. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art.15 dreptul fiecărei persoane de a avea o naţio- nalitate. Desigur, problema elaborării unor reglementări în acest domeniu, stabilirii unor criterii în funcţie de care se va determina cine sunt naţionalii unui stat rămâne la latitudinea fiecărui stat. Prin urmare, elementul de legătură dintre dreptul internaţional, privit ca un corpus de reguli care reglementează relaţiile dintre state şi persoane, ca elemente componente ale statelor, îl constituie naţionalitatea. Din punct de vedere legal, fiecare persoană are anumite obligaţii faţă de un anumit stat şi, totodată, dreptul de a fi protejat de către statul respectiv. Fiecare individ dobândeşte de la naştere un dublu statut: pe de o parte, este statutul politic în virtutea căruia persoana devine subiect al unei anumite ţări, iar, pe de altă parte, statutul civil care îi conferă anumite drepturi şi îi impune anumite obligaţii ca cetăţean. Aşadar, statutul politic este determinat de naţionalitate. Este unanim acceptată ideea că naţionalitatea aparţine dreptului intern al fiecărui stat, dar, totodată, este un concept de drept internaţional. A determina naţionalitatea unei persoane nu înseamnă doar a distinge care sunt naţionalii, ci şi care sunt ne-naţionalii. Această situaţie implică stabilirea statutului internaţional al non- naţionalilor şi competenţa privind subiectele comunităţii internaţionale a autorităţilor guvernamentale străine. Sensul conceptului de naţionalitate poate fi desprins din dreptul intern. Dacă naţionalii unui stat sunt persoanele al căror statut este deplin, în conformitate cu drepturile şi obliga- ţiile ce decurg din raporturile de cetăţenie, non-naţionalii, adică străinii, cetăţeni ai altui (altor) state, benefi- ciază de un statut juridic stabilit de legislaţia internă, precum şi de convenţiile internaţionale, încheiate pe bază de reciprocitate, statut care, ca regulă, este inferior celui de cetăţean. De asemenea, pe lângă străini, în categoria non-naţionalilor se includ şi persoanele care nu au nicio cetăţenie (apatrizi), dar şi persoanele care posedă două cetăţenii (bipatrizi). În ceea ce priveşte dreptul intern, precizăm că acesta desemnează dreptul etatic, opus dreptului internaţional. Ordinea juridică internaţională cuprinde ansamblul de norme şi instituţii ale unui stat, iar interesul dreptului internaţional vis-à-vis de acesta priveşte numai măsura în care răspunderea unui stat poate fi angajată [1, p.16]. Pe de altă parte, în cadrul dreptului internaţional privat, noţiunea de „drept intern” este opusă aceleia de „drept străin” şi desemnează ceea ce în acest domeniu denumim lex fori. În fine, o altă accepţiune a dreptului intern este legată de raporturile juridice care nu au niciun caracter transfrontalier, adică cele care nu întâlnesc niciun element de extraneitate şi reprezintă dreptul material intern. În continuare, pentru o mai bună înţelegere a subiectului abordat, fără intenţia de a extinde în mod exagerat această problematică, vom încerca să analizăm evoluţia conceptelor de naţionalitate şi cetăţenie. Definiţia pe care Mancini a dat-o naţiunii în lucrarea sa „Diritto Internazionale”, din anul 1873, era aceea de societate naturală de oameni dispunând de unitatea lor de teritoriu, de origine, de obiceiuri, de limbă, con- form comunităţii, vieţii şi conştiinţei sociale. Istoricul noţiunii „naţiune” anunţă apariţia noţiunii de stat-naţiune. Pentru romani, natio erau zeiţele naşte- rii şi ale originii. Natio se referă la oameni şi populaţii, spre deosebire de civitas, care desemnează popoare şi triburi care nu erau încă organizate în asociaţii politice. În accepţiunea clasică, naţiunile reprezintă comunităţile de oameni care au aceeaşi origine, care sunt inte- grate geografic sub forma vecinătăţilor, iar din punct de vedere cultural – prin limba lor comună, obiceiuri, tradiţii, dar care nu sunt integrate din perspectivă politică în forma organizării statale [2, p.23]. Acest înţeles s-a perpetuat în timpul Evului Mediu şi chiar în zorii epocii moderne.. Odată cu Revoluţia franceză, naţiunea a devenit sursa suveranităţii statale. În secolul al XIX-lea, sensul termenului este legat de definirea identităţii politice a cetăţeanului într-o comunitate democratică. Conceptul de cetăţenie este legat de noţiunea de autodeterminare a lui Rousseau. Dacă iniţial se vorbea despre aşa-numita „suveranitate populară” ca parte a suveranităţii regale şi era considerată ca un contract între popor şi guvernare, Rousseau şi apoi Kant au văzut-o ca o modalitate de convertire a autorităţii în auto- legiferare. Kant vorbeşte despre legislaţia care poate să apară numai din „concurenţa” şi „unificarea în măsura în care fiecare decide la fel asupra tuturor şi toţi decid la fel în privinţa fiecăruia”, iar Rousseau – despre rea- lizarea identităţii dintre individ şi corpul politic prin intermediul contractului social, care duce la transforma- rea voinţei generale în „principiul şi locul de întâlnire a tuturor voinţelor particulare” [3, p.163]. STUD I A UN IVERS I TAT I S MOLDAV I AE , 2016, nr.3(93) Seria “{tiin\e sociale” ISSN 1814-3199, ISSN online 2345-1017, p.109-116 111 Cetăţenia a fost înţeleasă ca apartenenţă politică. Constituţiile sunt expresia unui consens formal, fiecare persoană aşteaptă protecţia egală şi respectul integrităţii sale, ca individ unic, ca membru al unui grup etnic, cultural, ca cetăţean. Toate aceste idei se regăsesc în sistemul politic vest-european şi cel american. În condiţiile actuale, conceptul a fost înţeles ca acoperind statutul cetăţenesc. Cetăţenia, ca apartenenţă la stat, defineşte o persoană legată de o anumită naţiune, a cărei existenţă este recunoscută de dreptul internaţional. Criteriile în funcţie de care se decide această apartenenţă (jus soli, jus sanguinis) nu leagă definitiv o persoană de stat, pentru că, în anumite situaţii, fiecare poate renunţa la cetăţenia dobândită astfel. T.H. Marshall trasează evoluţia cetăţeniei plasându-i originile în dezvoltarea succesivă a drepturilor civile în sec. XVIII, a drepturilor politice în sec. XIX şi a drepturilor sociale în sec. XX. Dezvoltarea drepturilor civile a eliberat populaţiile de statutul feudal. „Înarmaţi” cu o asemenea confirmare a autonomiei lor, indivizii devin liberi să contracteze cu societatea în ansamblu. Emanciparea politică transformă populaţia în „electorat”, aduce libertatea de a contracta cu statul şi de a dispune de puterea lui. În fine, drepturile sociale asigură ega- litatea socială şi, astfel, abilitatea „practică” a tuturor indivizilor de a contracta şi cu societatea, şi cu statul. Unele state utilizează termenul naţionalitate atunci când denumesc legătura ce se realizează între persoană şi stat, pe când în legislaţia altora îl întâlnim pe cel de cetăţenie, motiv pentru care se impun câteva precizări cu privire la cele două noţiuni. Între cetăţenie şi naţiune există o legătură istorică, naţiunea fiind cadrul în care se construiesc legitimitatea şi practicile democratice. Dacă în sistemul de drept continental este posibilă acceptarea sinonimiei, în sistemul common-law noţiunea de cetăţean se pare că are un sens specific. Distincţia dintre cetăţenie şi naţionalitate se observă la o analiză atentă a unor legi naţionale. Astfel, U.S. Immigration and Nationality Act, din 1952 conţine, de exemplu, o secţiune (308) care este intitulată „Naţionali, dar cetăţeni ai U.S. de la naştere”. Amendamentul XIV din Constituţia Statelor Unite se referă clar la existenţa a două tipuri de cetăţenii: aceea a Statelor Unite şi aceea a statului de domiciliu, în virtutea „cetăţeniei naţionale”. În Japonia există termenul legal kokuseki pentru a determina apartenenţa, termen tradus prin cuvântul „naţionalitate”, deşi caracterul etnic este irelevant. Prin naturalizare, un străin poate deveni kokuseki şi poate dobândi drepturi egale cu nativii. Pe de altă parte, se foloseşte termenul shiminken, care este tradus prin „cetăţenie” [4, p.211]. În această ordine de idei, se impun câteva referiri la unele opinii exprimate în legătură cu această distincţie. Într-o definiţie formulată de Andre Weiss în lucrarea sa „Droit International Prive” din 1907, naţionalitatea reprezintă legătura care uneşte o persoană de o naţiune determinată. Aşa cum omul este legat de familie prin legături de filiaţie, prin alianţe ce rezultă din naştere, căsătorie sau adopţie, de oraş prin domiciliu, el este legat de naţiune prin naţionalitate. Astfel, în viziunea sa, o naţiune nu este doar „o asociaţie de cetăţeni trăind pe acelaşi teritoriu, supunându-se aceloraşi legi, recunoscând autoritatea aceluiaşi guvern”, ci şi „un grup de oameni care se unesc să formeze acelaşi stat”. Potrivit altei opinii, exprimate de Vattel în lucrarea sa „Traite du droit de gens din 1983, naţiunea este o realitate care rezultă din factorii naturali şi, în principal, comunita- tea de origine, identitatea de limbă, unitatea de cultură, pe când statul este realizat prin unitatea guvernării. În opinia lui Fiore, exprimată în „Le droit international prive” din 1890, statul poate fi expresia vizibilă a naţiunii, dar nu se realizează totdeauna. Un stat poate fi format din provincii locuite de populaţii de naţionali- tăţi diferite şi o naţiune poate fi divizată în două sau mai multe state. De aceea, pentru a indica apartenenţa la un stat, cuvântul cetăţenie este de preferat celui de naţionalitate. Această opinie este criticată de Bluntschli, care consideră că noţiunea de cetăţenie are o accepţiune diferită. Cetăţeanul este membrul statului care este învestit cu plenitudinea drepturilor civile şi politice. Dar, alături de cetăţean coexistă atâtea categorii de per- soane cărora, pe motiv de vârstă, sex, chiar rasă, le este refuzat exerciţiul acestor drepturi. De aceea, arată autorul amintit, trebuie folosit termenul „naţionalitate”, care înglobează tot ce este necesar, pentru că fiecare cetăţean este naţional, dar nu fiecare naţional este cetăţean [5, p.183]. Dacă acceptăm naţionalitatea ca apartenenţă la un stat dar şi la o naţiune şi cetăţenia ca apartenenţă la un stat dar şi ca set de drepturi şi obligaţii, putem vedea naţionalitatea ca „cetăţenie formală” şi putem aprecia cetăţenia ca fiind „de esenţă”. Aceasta conduce la apariţia unor situaţii distincte: putem vorbi despre persoane care au aceeaşi cetăţenie şi aceeaşi naţionalitate, despre persoane care au cetăţenie diferită de naţionalitate şi despre persoane care nu au cetăţenie, dar au naţionalitate (supuşii britanici, care sunt consideraţi doar cetăţeni ai Commonwealth-ului). STUD I A UN IVERS I TAT I S MOLDAV I AE , 2016, nr.3(93) Seria “{tiin\e sociale” ISSN 1814-3199, ISSN online 2345-1017, p.109-116 112 În dreptul R.Moldova nu există o definiţie a naţionalităţii, însă, aşa cum reiese din cele menţionate, naţio- nalitatea exprimă o legătură permanentă ce se stabileşte între indivizii unei comunităţi care au în comun o serie de elemente, precum: istorie, origine, limbă, cultură etc. Naţionalitatea nu ţine neapărat de un teritoriu, important este dacă acel grup de indivizi au în comun ele- mentele menţionate mai sus. Considerăm că naţionalitatea se asumă, cetăţenia se dobândeşte. În schimb, termenul „cetăţenie” poate fi definit ca fiind legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană şi un stat. Astfel, cetăţenia reprezintă o situaţie juridică, un statut, care desemnează un complex de drepturi subiective şi obligaţii ale unei persoane, dar, în acelaşi timp, o instituţie juridică, un ansamblu de reguli de drept ce au ca obiect reglementarea, modul de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. În acest sens, de apartenenţă a unei persoane la stat, este definită cetăţenia în Legea cetăţeniei Republicii Moldova, nr.1024 din 2.06.2000 [6]. Astfel, la art.3 alin.(1) al acestei legi se prevede că „cetăţenia R.Moldova stabileşte între persoana fizică şi R.Moldova o legătură juridico-politică permanentă, care generează drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană”. Constituţia R.Moldova nu defineşte cetăţenia, limitându-se în cuprinsul art.17 alin.(1) doar la precizarea că aceasta se dobândeşte, se păstrează ori se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică. Dacă avem în vedere prevederea art.16 alin.(2), care stabileşte că „toţi cetăţenii R.Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă...” sau alte criterii, putem afirma că termenul naţionalitate este utilizat pentru a determina persoanele care au o altă cetăţenie decât cea a R.Moldova. Acesta este limbajul comun. Însă, din perspectivă juridică, se poate spune că naţionalii R.Moldova sunt toate persoanele care au dobândit cetăţenia R.Moldova de la naştere sau prin naturalizare, iar cetăţenii sunt numai acei naţionali care îndeplinesc condiţiile pentru a exercita drepturile cetăţeneşti, în conformitate cu pre- vederile constituţionale (au atins majoratul şi sunt capabili), adică au un statut cetăţenesc dat de acest exerciţiu politic. În ceea ce priveşte dreptul internaţional privat, cetăţenia stă la baza aplicării legii naţionale a persoanei, lege care cârmuieşte, ca regulă, statutul personal. Trebuie să menţionăm însă că termenul utilizat de legiuitor în reglementările de drept internaţional privat cuprinse în Codul civil (Cartea a Cincea, Titlul II, Capitolul I) este acela de cetăţenie. În dreptul internaţional privat statutul personal îl constitue ansamblul materiei care aparţine stării civile şi capacităţii persoanei. Legea care cârmueşte statutul personal este legea personală (lex personalis), care este concepută în mod diferit în diferite sisteme de drept. În funcţie de criteriul de legătură folosit pentru a deter- mina legea personală, statele se împart în două grupe. Pe de o parte, în unele sisteme de drept statutul personal se determină potrivit legii naţionale (lex patriae), adică de legea a cărei cetăţenie o are persoana în cauză – Franţa, Germania, Italia, România, Japonia etc., iar, pe de altă parte, în ţările de common law acesta se deter- mină potrivit legii ţării în care se află domiciliul persoanei fizice (lex domicilii) – SUA, Anglia, Australia, Noua Zelandă, Norvegia etc. În dreptul internaţional privat al R.Moldova legea care cârmueşte statutul personal (lex personalis) se prezintă sub forma legii naţionale (lex patriae). Mai mult, cetăţenia ar fi unicul factor de legătură, întrucât domiciliul sau reşedinţa se aplică numai în cazurile în care aceasta este inoperantă. Potrivit art.1587 alin.(1) din Codul civil, starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea naţională. Interpretarea noţiunii „lege naţională” este dată de alin.(2), care stabileşte că lege naţională se con- sideră legea statului a cărui cetăţenie o are persoana. Prin urmare, pentru cetăţeanul R.Moldova legea naţio- nală este legea R.Moldova. Astfel, cetăţenia constituie punctul de legătură pentru norma conflictuală în al cărei conţinut intră starea civilă şi capacitatea persoanei fizice. Determinarea cetăţeniei se face conform legii statului a cărui cetăţenie se invocă. Astfel, dacă o persoană invocă cetăţenia germană, în faţa instanţelor din R.Moldova, într-o problemă de capacitate de exerciţiu, problema dacă această persoană este sau nu cetăţean german va fi soluţionată de instanţa din R.Moldova, în conformitate cu legea germană. În acelaşi mod va fi determinată şi cetăţenia invocată de o altă persoană. Aşadar, determinarea cetăţeniei înseamnă şi determinarea legii naţionale a persoanei fizice respective. După cum rezultă explicit din prevederile art.1587 alin.(1) din Codul civil, aplicarea legii naţionale, deci luarea cetăţeniei ca punct de legătură, constituie regula în materie, de la care însă există şi unele excepţii, în cazurile când se aplică legea domiciliului sau reşedinţei. STUD I A UN IVERS I TAT I S MOLDAV I AE , 2016, nr.3(93) Seria “{tiin\e sociale” ISSN 1814-3199, ISSN online 2345-1017, p.109-116 113 Această situaţie se referă la apatrizi, acestora fiindu-le aplicată legea domiciliului sau reşedinţei în sensul alin.(3) al aceluiaşi articol, care stabileşte că „lege naţională a apatridului se consideră legea statului în care îşi are domiciliul sau reşedinţa”. În opinia noastră, această formulare este confuză, în sensul că dacă persoana este apatrid, adică nu are nicio cetăţenie, atunci legea naţională nici nu există. Totodată, legea naţională nu poate fi legea domiciliului (reşedinţei), avându-se în vedere că ambele constituie noţiuni distincte, reprezen- tând două aspecte ale aplicării legii personale. În situaţia când persoana nu are nicio cetăţenie, în locul legii naţionale (care nu există) trebuie să fie aplicată legea domiciliului, iar în lipsa domiciliului – legea reşedinţei. Pornind de la aceste precizări referitoare la textul alin.(3), considerăm că reglementarea potrivită ar fi următoarea: „Legea aplicabilă stării civile şi capacităţii apatridului este legea statului unde acesta are domici- liul, iar în lipsa domiciliului – legea reşedinţei”. Aceeaşi soluţie este aplicabilă şi refugiaţilor, decurgând din prevederea art.12 alin.(1) din Convenţia de la Geneva cu privire la statutul refugiaţilor, la care R.Moldova este parte, care stabileşte că „statutul personal al unui refugiat va fi guvernat de legea ţării unde îşi are domiciliul sau, în lipsa unui domiciliu, de legea ţării unde îşi are reşedinţa”. Aceeaşi normă conflictuală face referire şi la persoanele care posedă mai multe cetăţenii. Astfel, în cazul în care persoana are două sau mai multe cetăţenii, lege naţională se consideră legea statului cu care persoana are cele mai strânse legături, în sensul alin.(2), iar cele mai strânse legături persoana le poate avea prin inter- mediul domiciliului sau reşedinţei. Considerăm că soluţia oferită de textul alin.(2) se referă la situaţia în care persoana are două sau mai multe cetăţenii, dintre care niciuna nu este a R.Moldova. În conformitate cu art.1587 alin.(5) din Codul civil, legea naţională a cetăţeanului R.Moldova care, potrivit legii străine, este considerat că are o altă cetăţenie, este legea R.Moldova. Astfel, rezultă că în cazul dublei cetăţenii, din care una este cea a forului, lege naţională se consideră cea a forului. Aşadar, legea R.Moldova va fi aplicată pentru cetăţenii R.Moldova, chiar dacă aceştia au dobândit şi o altă cetăţenie, atâta timp cât ei nu au pierdut cetăţenia R.Moldova, în conformitate cu dreptul R.Moldova. Această soluţie oferită de textul alin.(5) se referă la situaţia în care persoana are dublă cetăţenie, dintre care una este cea a R.Moldova, care este diferită de situaţia în care persoana are două sau mai multe cetăţenii, dintre care niciuna nu este a R.Moldova, prevăzută de alin.(2). Numele persoanei de asemenea este reglementat de legea naţională. În acest sens, art.1589 din Codul civil prevede că drepturile cetăţeanului străin sau ale apatridului la nume, folosirea şi protecţia lui sunt guvernate de legea sa naţională. Conceptul de cetăţenie se regăseşte în unele reglementări ale Consiliului Europei. Aceste preocupări s-au impus datorită faptului că, în general, în dreptul continental naţionalitatea (cetăţenia) joacă un rol deosebit de important, constituind factor de legătură în dreptul internaţional privat. Unul dintre cele mai semnificative documente internaţionale adoptate sub auspiciile Consiliului Europei este Convenţia europeană asupra cetăţeniei (adoptată la Strasbourg, la 6.11.1997, în vigoare din 1.03.2000). Obiectivele avute în vedere de către statele membre vizează stabilirea unor reguli şi principii privind cetăţenia, dar şi obligaţiile militare ale persoanelor cu multiple cetăţenii. Termenul „cetăţenie” este definit de Convenţie (art.2) ca legătură juridică dintre o persoană şi un stat, care nu indică originea etnică. Capitolul III din text stabileşte regulile privitoare la dobândirea şi pierderea cetă- ţeniei. Astfel, statele părţi trebuie să prevadă, în primul rând, în dreptul intern că cetăţenia poate fi dobândită ex lege de către: a) copiii ai căror părinţi au, la data naşterii lor, cetăţenia respectivului stat parte (excepţie putând fi prevă- zută în legile interne pentru copiii născuţi în străinătate); b) copiii găsiţi pe teritoriul statului, pentru a evita statutul de apatrid. În al doilea rând, fiecare stat parte trebuie să prevadă în legile sale privind cetăţenia că aceasta poate fi dobândită de către copiii născuţi pe teritoriul de stat dacă nu au dobândit altă cetăţenie la naştere. Cetăţenia poate fi acordată: a) la naştere, ex lege; b) copiilor care au devenit apatrizi, dacă se adresează o cerere autorităţilor competente de către aceştia sau în interesul lor, în condiţiile legii interne. În al treilea rând, fiecare stat parte poate oferi posibilitatea naturalizării unei persoane care are domiciliul pe teritoriul său cel puţin o perioadă de 10 ani. STUD I A UN IVERS I TAT I S MOLDAV I AE , 2016, nr.3(93) Seria “{tiin\e sociale” ISSN 1814-3199, ISSN online 2345-1017, p.109-116 114 În fine, statele părţi sunt ţinute să faciliteze dobândirea cetăţeniei pentru: − soţii cetăţenilor săi; − copilul unuia dintre cetăţenii săi (născut în străinătate sau care îşi stabileşte filiaţia prin recunoaştere); − copii, în cazul în care unul dintre părinţi dobândeşte sau a dobândit cetăţenia sa; − copii adoptaţi de unul dintre cetăţenii săi; − persoanele născute pe teritoriul său şi care domiciliază acolo în mod legal şi obişnuit; − persoanele care domiciliază pe teritoriul său în mod legal şi obişnuit, într-o perioadă care începe înain- tea vârstei de 18 ani, perioadă ce trebuie determinată de dreptul intern al statului parte în cauză; − apatrizii şi refugiaţii recunoscuţi care domiciliază în mod legal şi obişnuit pe teritoriul său. În ceea ce priveşte pierderea cetăţeniei, Convenţia nu permite statelor să stabilească ex lege sau din iniţia- tiva statelor criterii şi condiţii decât în cazuri limitativ prevăzute: − dobândirea voluntară a unei alte cetăţenii; − dobândirea cetăţeniei statului parte ca urmare a unui comportament fraudulos, prin informaţie falsă sau prin ascunderea unui fapt pertinent din partea solicitantului; − angajarea voluntară în forţe militare străine; − producerea unor prejudicii grave intereselor vitale ale unui stat; − absenţa unei legături naturale între statul parte şi cetăţeanul său care domiciliază în mod obişnuit în străinătate; − în situaţia când condiţiile legale pentru dobândirea cetăţeniei, stabilite la vârsta când un copil era minor, nu mai sunt îndeplinite; − în cazul adopţiei unui copil care dobândeşte sau posedă deja cetăţenia străină a unuia sau a ambilor părinţi. Totodată, Convenţia precizează că unui copil i se poate retrage cetăţenia ca urmare a pierderii acesteia de către părinţii săi, cu excepţia situaţiilor când retragerea cetăţeniei acestora este efectul înrolării în forţele militare străine sau al producerii unor prejudicii grave statului. Copiii însă nu pot pierde cetăţenia unui stat dacă măcar unul dintre părinţi o păstrează. În fine, un stat poate permite renunţarea la cetăţenie (din iniţiativa persoanei) cu condiţia ca aceasta să nu devină apatrid. În general, renunţarea se aprobă persoanelor care locuiesc în afara teritoriului în mod obişnuit şi legal. Convenţia defineşte (art.2) „multipla cetăţenie” ca fiind situaţia în care o persoană posedă, în acelaşi timp, două sau mai multe cetăţenii şi arată care sunt cazurile posibile (art.14): a) când un stat permite copilului având mai multe cetăţenii, dobândite automat, la naştere, să păstreze aceste cetăţenii; b) când un stat permite cetăţenilor săi dobândirea, în mod automat, prin căsătorie a unei alte cetăţenii. Convenţia nu limitează dreptul statelor de a stabili dacă: − cetăţenii lor care dobândesc sau posedă cetăţenia altui stat pot s-o păstreze sau trebuie să renunţe la ea; − atribuirea cetăţeniei sale unei persoane atrage pentru aceasta obligaţia de a renunţa la o altă cetăţenie sau dacă pierde, în mod automat, acea cetăţenie. De dată recentă, Consiliul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară au adoptat o serie de recomandări care privesc aspecte ale cetăţeniei şi ale raportului naţionalitate – cetăţenie ce trebuiesc luate în considerare în interiorul statelor nemembre ale Consiliului Europei şi, mai mult, armonizate cu cerinţele altor organizaţii internaţionale (europene), în special cu Uniunea Europeană. Pentru exemplificare ne referim la: Recomandarea nr.7 cu privire la combaterea rasismului şi a discriminărilor rasiale din 13.12.2002, care cere statelor să introducă (pe lângă rasă, culoare şi origine etnică) şi naţionalitatea, limba şi religia ca temeiuri ale discriminării; Recomandarea Adunării Parlamentare nr.1587 (2002) cu privire la reşedinţa, statutul legal şi libertatea de mişcare a muncitorilor emigranţi în Europa, care, luând în considerare realizările Uniunii Europene în do- meniul protecţiei acestei categorii de persoane, solicită statelor membre ale Consiliului Europei să semneze Convenţia cu privire la statutul legal al muncitorilor emigranţi şi să realizeze studii asupra noţiunilor de reşe- dinţă şi permis de reşedinţă pentru cetăţenii unor state membre care muncesc pe teritoriul altor state membre; Recomandarea nr.1596 (2003) cu privire la situaţia tinerilor emigranţi în Europa, care, pe lângă pro- grame multidisciplinare pe termen lung asupra fenomenului migraţiei de tineret, recomandă statelor membre STUD I A UN IVERS I TAT I S MOLDAV I AE , 2016, nr.3(93) Seria “{tiin\e sociale” ISSN 1814-3199, ISSN online 2345-1017, p.109-116 115 să elaboreze studii referitoare la dobândirea şi pierderea cetăţeniei, să mediteze asupra necesităţii adoptării unui document internaţional care să stabilească măsuri de ocrotire pentru copii separaţi şi, în acelaşi timp, să asigure, pe baza legislaţiilor existente, accesul la educaţie pentru tinerii emigranţi, să faciliteze reunificarea familiilor copiilor separaţi de familiile lor şi, eventual, returnarea în ţările lor de origine, în concordanţă cu dispoziţiile documentelor internaţionale. În final, ne vom referi la unele aspecte ale cetăţeniei, precum şi ale raportului dintre cetăţenie şi naţionali- tate în cadrul Uniunii Europene. Cetăţenia este esenţială pentru existenţa statelor membre, iar Uniunea Europeană este compusă din state independente şi suverane şi fiecare stat membru are competenţa de a stabili reguli referitoare la cetăţenie. Această idee poate fi desprinsă dintr-o declaraţie anexă la Tratatul de la Maastriht, exprimată astfel: „Oriunde vor fi referiri în tratat la cetăţenii statelor membre, problema dacă o persoană posedă cetăţenia unui stat membru trebuie rezolvată numai prin referire la legea naţională a statului respectiv. Statele părţi pot declara, pentru informare, cine sunt consideraţi cetăţenii săi pentru scopurile comunităţii, printr-o declaraţie...” Dintre declaraţiile astfel făcute, cel puţin două se impun a fi menţionate, şi anume: cea a Marii Britanii, care a avut ca efect restrângerea numărului cetăţenilor săi, şi a Germaniei Federale, care a inclus cel puţin douăzeci de milioane de cetăţeni ai Germaniei Democrate. Oricum, unificarea ulterioară a condus la unifica- rea acestora, iar statele membre au demonstrat că acceptă declaraţiile astfel formulate. Aşadar, cetăţenia europeană este un concept impus de Tratatul de la Maastricht, reafirmat de Tratatul de la Nisa (2000) pentru a facilita libera circulaţie şi stabilirea reşedinţei în cadrul Uniunii Europene. În confor- mitate cu dispoziţiile cuprinse în Titlul II, art.8 din Tratatul asupra Uniunii Europene, cetăţeni ai UE sunt considerate acele persoane care posedă cetăţenia unuia dintre statele membre. Din sensul acestei formulări rezultă că cetăţenia europeană nu o înlocuieşte pe cea a ţării de origine a unei persoane, ci tinde să o supli- menteze. Totodată, există opinii prin care se consideră că avem de a face cu o a doua cetăţenie [7]. Legile cu privire la cetăţenie diferă în cadrul Uniunii Europene. Procedurile de dobândire a cetăţeniei sunt stabilite de fiecare stat în mod autonom, după cum şi pentru renunţarea la cetăţenie fiecare stat are propriile reguli. În cadrul unei cetăţenii europene comune, legile comunitare şi instanţele comunitare nu vor mai avea în vedere cetăţenia? Fiecare cetăţean al Uniunii Europene va avea atât drepturi civile şi politice, precum şi economice, sociale sau culturale, indiferent care dintre statele membre este statul lui de cetăţenie? Cetăţenia va avea un rol determinant în legile referitoare la imigrare. Pe de altă parte, nu se va putea trece cu vederea rolul determinant al cetăţeniei ca parte a cadrului de socia- lizare şi de constituire a identităţii culturale [8, p.169]. Uniunea Europeană are nevoie de cetăţeni europeni, dar sursa drepturilor cetăţeneşti şi cadrul integrării politice şi al cooperării rămâne statul-naţiune. Altfel spus, se va ajunge în mod automat la situaţia cetăţeniilor multiple. În cadrul integrării şi cooperării, cetăţenia europeană joacă un rol major. Dintre numeroasele aspecte ale cetăţeniei, dezbaterea europeană insistă însă pe dreptul la reşedinţă şi pe naţionalitate. Trebuie să avem în vedere şi unele imperfecţiuni ale construcţiei referitoare la conceptul de cetăţenie europeană. Astfel, dacă, aşa cum am menţionat, sunt cetăţeni cei care posedă cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene, ce se va întâmpla cu persoanele care nu au o asemenea cetăţenie? Înseamnă că acestea vor fi excluse. Cu alte cuvinte, non-naţionalii (ai statelor membre) nu fac parte din cetăţenii UE, iar criteriul acestei excluderi este tocmai cetăţenia. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte dreptul de a se adresa cu petiţii Parlamentului European este acordat, potrivit art.138 d al Tratatului la care ne referim, nu doar cetăţenilor, avându-se în vedere că de acest drept poate beneficia „orice persoană fizică sau juridică având reşedinţa sau fiind înregistrată într-un stat membru”. Mai mult, în text se arată că aceste persoane pot formula plângeri în mod individual sau „în asociaţie cu alţi cetăţeni sau persoane”. Astfel, putem conchide că dreptul la petiţionare nu distinge între cetăţeni şi alte per- soane, deşi diferenţe între ei există cu privire la reşedinţă. Să înţelegem, deci, că pentru cetăţeni legătura cu un stat membru este realizată prin cetăţenie şi este necesară, pe când, pentru rezidenţi este creată artificial o legătură independentă? Aceeaşi situaţie există şi cu privire la accesul la Ombudsman. În conformitate cu art.138 e, „orice cetăţean al UE ori o altă persoană fizică având reşedinţa într-un stat membru” are acest acces. STUD I A UN IVERS I TAT I S MOLDAV I AE , 2016, nr.3(93) Seria “{tiin\e sociale” ISSN 1814-3199, ISSN online 2345-1017, p.109-116 116 În fine, mai putem analiza un exemplu de situaţie în care cetăţenia nu este luată în considerare, şi anume: privitor la rudele sau membrii familiilor lucrătorilor Uniunii. Dreptul la libera circulaţie – care, aşa cum am arătat, este nucleul conceptului de cetăţenie europeană – permite şi unor non-cetăţeni dreptul la muncă, pre- cum şi dreptul de rezidenţă. Soţii (soţiile) categoriei de „wokers” vor menţine dreptul la libera circulaţie şi rezidenţă chiar după încetarea căsătoriei prin deces sau desfacerea ei prin divorţ (în conformitate cu Directiva 63/360, care amendează Regulamentul 1612/68 al EEC), indiferent, deci, de cetăţenia lor. În concluzie, nu putem stabili cu exactitate care anume drepturi şi obligaţii sunt legate de cetăţenia euro- peană, noua noţiune de cetăţenie nefiind coerent formulată. Dacă rezumăm, putem spune că cetăţenia este legată mai mult de libertatea de circulaţie în Uniunea Europeană. Din cele menţionate am putea deduce că nu este suficient criteriul naţionalităţii pentru dobândirea cetăţeniei europene, câtă vreme el este în multe cazuri dublat de acela al reşedinţei. Probabil, asistăm la anumite mutaţii dinspre spectrul larg de valori comune împărtăşite, care este baza tradiţională, coagulată de interesele comune şi formată datorită dezvoltării unor competenţe, asistăm şi la formarea unui nou concept de cetăţenie. Referinţe: 1. RIGAUX, F., FALLON, M. Droit International Prive. 3-e editions, Maison F.Larcier S.A., Bruxelles, 2005. 1040 p. ISBN 9782804419882 2. HABERMAS, J. Citizenship and National Identity: Some Reflections on the Future Europe. In: The Condition of Citizenship / Edited by Bart van Steenbergen, Sage Publications Ltd, New York, 1994. 240 p. ISBN 9780803988828 3. MANENT, P. Histoire inteletuelle du liberalisme. Dix lecons, Calman – Levy, „Liberte de l’esprit”, Paris, 1987. 256 p. ISBN 9782010136382 4. KONDO, A. Citizenship in a Global World: Comparing Citizenship Rights for Aliens. Palgrave Macmillan, 2001. 268 p. ISBN 9780333802659 5. BLUNTSCHLI, J.K. Theorie Generale de l’Etat. Nabu Press, 2010. 423 p. ISBN 9781143592720 6. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.98-101. 7. FOLLESDAL, A. Citizenship: European and Global, htpp:/www.arena.uio.no/publications/wp01-22.htm 8. HOBSBAWN, E. Nations and Nationalism since 1780. Cambridge University Press, 1992. 280 p. ISBN 9780521406789 Prezentat la 11.11.2015