STUD I A UN IVERS I TAT I S MOLDAV I AE , 2015, nr.10(90) Seria “{tiin\e umanistice” ISSN 1811-2668 ISSN online 2345-1009 p.87-90 87 REALIZAREA CATEGORIEI COERENŢEI ÎN SCRIEREA ACADEMICĂ A STUDENŢILOR Elena VARZARI Universitatea de Stat din Moldova În baza unui corpus constituit din texte ştiinţifice scrise de studenţi, am analizat mai multe tipuri de greşeli de coerenţă. În abordarea noastră am utilizat idei şi sugestii oferite de lingvistica textului, bazându-ne în special pe şcoala lingvistică franceză şi pe metaregulile de coerenţă pe care ea le propune. Cuvinte-cheie: coerenţă, coeziune, unitate semantică, discurs ştiinţific, categorie a textului. ACHIEVING THE CATEGORY OF COHERENCE IN STUDENTS’ ACADEMIC WRITINGS Based on a corpus consisting of scientific texts written by students, we have analyzed several types of consistency errors. In our approach we used the ideas and suggestions offered by text linguistics, based mainly on French school of linguistics and its consistency meta-rules. Keywords: coherence, cohesion, semantic unity, scientific discourse, text category. Formarea competenţelor personale şi profesionale ale studenţilor presupune şi dobândirea unor deprinderi ale scrierii coerente academice, prin care să se comunice idei şi soluţii, viziuni proprii, să se reflecteze asupra unor aspecte legate de domeniul de specializare etc. Complexitatea problemelor pe care o implică învăţarea scrierii ştiinţifice coerente nu trebuie neglijată la niciuna dintre treptele de studiu, nici măcar la cea universitară. Astăzi însă, aşa cum bine observă A.Şerbănescu, continuă să se facă apel la „o serie de cunoştinţe latente, preteoretice”, chiar dacă se ştie că „orice text este rezultatul aplicării unor reguli ce depăşesc cu mult limitele gramaticalităţii, ale corectitudinii” [8, p.15]. De câteva decenii în lingvistică s-a conturat un nou domeniu (numit gramatica textului, sintaxa textului, lingvistica textului), în care se cercetează calităţile sintactice, semantice şi pragmatice pe care trebuie să le aibă un text, caracteristicile tipologice care fac o secvenţă de unităţi să fie considerată, de emiţător şi de re- ceptor, drept text, principiile de organizare şi funcţionare a textului şi alte chestiuni legate de studierea textu- lui care nu pot să nu-şi găsească aplicare şi în activitatea didactică. În linii mari, teoriile existente în diferite tradiţii lingvistice converg spre ideea că pentru delimitarea drept text a unei secvenţe frastice reţin atenţia, în primul rând, aspectele legate de coerenţă. A se vedea în acest sens definiţiile care apar în lucrările de specialitate pentru termenul de text: „Configuraţie lingvistică alcătuită dintr-o secvenţă de unităţi … coerente din punct de vedere sintactico-semantic şi actualizate prin uz în procesul comunicării scrise sau orale” [2, p.536]; „Textul apare ca o suită de fraze supusă principiului ordinii, iar pro- prietăţile caracteristice ale textului se situează la nivel semantic. … Cel mai important criteriu în diferenţie- rea textelor este conţinutul tematic; altfel spus, pentru a forma o unitate de sens, textul trebuie să fie coerent” [6, p.73-74] ş.a. Dat fiind importanţa care i se acordă, coerenţa („unul dintre principiile de bază ale textualităţii şi pârghia de bază a semiozei textuale” [9, p.119]) a devenit unul dintre conceptele cele mai des vehiculate în analiza textologică, chiar dacă asupra lui nu există unitate de păreri. A.Stoichiţoiu-Ichim, la o prezentare a problemei, constată, grosso modo, că două ar fi abordările principale: în lucrările mai vechi noţiunea de coerenţă se inclu- de în cea de coeziune sau nu se distinge de aceasta, iar în cele mai noi, unde cei doi termeni sunt departajaţi, coerenţa fie că e definită sub aspect semantic („ansamblu de trăsături care asigură unitatea semantică a unui set de propoziţii/fraze, astfel încât ele să formeze un tot unitar din punctul de vedere al semnificaţiei”), fie că este înţeleasă ca un fenomen de natură pragmatică sau semantico-pragmatică, cu funcţii textual-discursive de- cisive, care se atribuie domeniului conexiunilor implicite [7]. Totuşi, în anumite scopuri, incluziunea coerenţă– coeziune se admite şi în lucrările mai recente (a se vedea, bunăoară, lingvistica rusească, unde se discută în contradictoriu referitor la un termen cum este связность текста, care în mai multe interpretări se suprapune peste dihotomia coerenţă–coeziune). © Universitatea de Stat din Moldova, 2015 STUD I A UN IVERS I TAT I S MOLDAV I AE , 2015, nr.10(90) Seria “{tiin\e umanistice” ISSN 1811-2668 ISSN online 2345-1009 p.87-90 88 Pentru studiul nostru este relevantă observaţia lui Van Dijk [apud 1], potrivit căruia coerenţa este o pro- prietate care face ca fiecare frază într-un text să fie interpretată prin raportare la celelalte fraze, bazându-se pe sensul propoziţiilor aflate în conexiune sau pe cunoştinţele despre lume ale cititorului. Pe aceeaşi poziţie se situează D.Rovenţa-Frumuşani [6, p.98], care defineşte coerenţa „drept proprietate de corelare a enunţurilor, de ordonare logică … şi de integrare a sensurilor locale într-un sens global”. Preluăm aici şi raţionamentul lui Janos Petofi [apud 5, p.54] că „un text nu are sens decât în interacţiunea cunoştinţelor prezentate de text cu ceea ce oamenii ştiu despre lume”. Din cele expuse supra reţinem că, în general, coerenţa este pusă în relaţie cu un concept ca globalitatea, id est perceperea textului ca un tot unitar. Or, globalitatea implică, în primul rând, „lumea textului” (macro- structura discursivă, dacă e să folosim termenul lui Kintsch şi Van Dijk), iar, în al doilea rând, cunoştinţele şi competenţele socioculturale deţinute de receptor (corelează în terminologia lui Van Dijk cu superstructura textuală ce nu se mai limitează la relaţii semantice, ci recurge la scheme ce determină tipologia textului). Aceste cunoştinţe şi competenţe îi permit să perceapă implicitul enunţurilor / implicatura, elipsa discursivă, subtextul etc. Globalitatea textuală este probată printr-un proces de comprimare a informaţiei semantice, care nu se re- zumă însă la un proces de reducere mecanică a enunţurilor. Comprimarea serveşte drept criteriu de verificare a coerenţei textului: „Poate fi considerat coerent acel text care, odată cu trecerea la trepte de compresie se- mantică tot mai «profunde», îşi păstrează pentru receptor de fiecare dată echivalenţa semantică… De fapt, este perceput doar acel text al cărui conţinut se pretează unei exprimări oricât de concise” [10, p.29]. Aşa cum demonstrează materialul faptic pe care îl avem la dispoziţie (precizăm că pentru exemplificare am utilizat răspunsurile la evaluări curente ale studenţilor de la Litere), supuse unui exerciţiu de compresie sau de reducere semantică, mai multe dintre texte nu corespund unei asemenea cerinţe. Pe de o parte, am în- registrat texte ce pot fi rezumate la o singură frază integratoare, dar ele nu ţin seama de unul dintre principiile discursive generale – legea informativităţii, care exclude că se poate vorbi fără a spune nimic şi care nu admite să se spună ceea ce receptorul deja ştie. Cf.: În una din lucrările examinate, răspunsul studentului, care începe cu propoziţia „Cosmogonia are la bază apariţia lumii”, se reduce numai la conţinutul exprimat aici, iar întregul text nu reprezintă decât o reluare a informaţiei prin raportare explicită la această expresie rezumativă, fără a aduce un plus informaţional („Ideile cosmogonice ţin de apariţia lumii…”, „Ea descrie apariţia pământului…”). Fireşte, nici modalitatea auctorială, o altă categorie comunicativ-semantică a textului care poate stabili coe- renţa unităţilor textuale, nu se face aici prezentă. Problema încălcării coerenţei modale este actuală, mai ales, în textele argumentative, printre alte abateri curente aici numărându-se: reluarea aceluiaşi argument sau a aceleiaşi premise, concluzii în diferite reformulări; crearea unui contrast semantic prin negarea propriei in- formaţii exprimate anterior (a se vedea exemplul: „Rolul substratului şi al superstratului la formarea limbii române a fost esenţial, deoarece fiecare şi-a lăsat amprenta asupra lexicului românesc. Mai puţin esenţială a fost influenţa elementului autohton [al substratului] de la care în lexicul românesc actual s-a păstrat doar 1%”, unde în fraza a doua se neagă conţinutul primei fraze despre rolul esenţial al substratului). Pe de altă parte, operaţia de integrare a propoziţiilor eşuează în scrierile academice studenţeşti odată cu nerespectarea unei coerenţe globale (neliniare, verticale), care reuneşte unităţi de la diferite niveluri ale textu- lui academic: titlu–introducere–text de bază–citate–inserţii metatextuale–exemple–concluzii etc. Astfel, fiind solicitaţi să explice în 10–15 enunţuri specificul formării articolului românesc, unii studenţi s-au limitat la comentarea exemplelor, alţii la o expunere telegrafică sub formă de teze. Într-un alt caz, la ce- rerea de a descrie printr-un text de cel mult 10 enunţuri perioadele de formare a limbii române literare, au fost prezentate idei disparate, redate prin secvenţe discontinue, fără stabilirea unei conexiuni logico-semantice la nivel transfrastic şi interfrastic, făcând astfel ca elementele lumii textuale să nu fie compatibile între ele şi nici accesibile receptorului. Cf. un fragment dintr-o asemenea lucrare: „Apare Letopiseţul Ţării Moldovei. Caracterul latin transpare în sintaxa textelor Dimitrie Cantemir şi scrierile sale. În perioada modernă se pro- duce relatinizarea limbii române cu ajutorul...”. Evident că în asemenea situaţii organizarea conţinutului şi cea comunicativă nu contribuie la coerenţa exprimării, iar succesiunea propoziţiilor nu este orientată funcţional spre realizarea intenţiei comunicative, ceea ce înseamnă că studentul nu conştientizează că un text coerent se bazează pe unitatea tematică, unitatea stilistică şi pe cea structurală şi nu ţine cont de faptul că elipsa discursivă are nu atât rolul de a exprima, cât de a izola. Pentru a-i învăţa cum să realizeze o conexiune implicită, studen- ţilor li se poate propune exersarea unor scheme de textualizare coerentă, de tipul celor elaborate în tradiţia STUD I A UN IVERS I TAT I S MOLDAV I AE , 2015, nr.10(90) Seria “{tiin\e umanistice” ISSN 1811-2668 ISSN online 2345-1009 p.87-90 89 germană a lingvisticii textului, pe care la discursul ştiinţific le aplică în studiul său D.Rovenţa-Frumuşani [6, p.99-101], reducându-le la cupluri converse: cauză–consecinţă, specificare–generalizare, simultaneitate– succesiune. De observat că în expunerile citate mai sus, în care nu există o coerenţă tematică, conceptuală sau modală, mai lipseşte şi conexiunea explicită, exprimată, de regulă, prin marcatori transfrastici, pronominalizare, deic- tice, recurenţă, paralelism sintactic etc. Iar aceasta înseamnă că nu sunt prezente nici mărcile formale de mar- care a coeziunii. Exprimarea explicită a legăturii interfrastice, transfrastice corelează şi cu utilizarea corectă a conectorilor pragmatici, în măsura în care ei au menirea să introducă informaţia nouă în ansamblul textului şi să realizeze unitatea lui semantică. Am înregistrat astfel de abateri, mai ales, în textele argumentative. Aici ele ilustrează nişte erori de logică care provoacă, în consecinţă, incoerenţa textului. Exemplificăm prin: „Ovidiu a fost exilat la Tomis şi suferea nespus de mult, căci motivul exilării nu este cunoscut nici până azi”, unde intervine o deviere informaţională, ideea din propoziţia principală fiind abandonată în favoarea altora dezvol- tate în continuare (referitoare la cauza exilului şi la opiniile cercetătorilor actuali). A se vedea şi exemplul: „În cartea I a „Eneidei” lui Vergiliu se descrie mânia zeiţei Iunona, deoarece Paris a fost desemnat să aleagă cea mai frumoasă zeiţă între Iunona, Minerva şi Venus”, unde utilizarea conectorului „deoarece” este suges- tivă pentru o întreagă clasă de greşeli, explicabile prin corelarea conectorului amintit cu un conţinut implicit (secvenţa absentă la care se face referinţă: „să descrie mânia zeiţei Iunona care se supărase, deoarece”). Recon- stituirea aşa-numitului „pod semantic” este însă dificilă şi astfel coerenţa este periclitată. În acelaşi context, amintim relaţiile referenţiale de tip endoforic (id est legate de contextul lingvistic) care se formează în mod firesc într-un text bine scris. Lanţurile referenţiale constituie unul dintre factorii de coerenţă a textului. „Un asemenea lanţ, menţionează autorii «Dicţionarului enciclopedic de pragmatică», este definit ca o suită de expresii ale unui text între care interpretarea stabileşte o identitate referenţială”. Ei precizează însă: „Condiţia necesară pentru existenţa unui lanţ referenţial într-un text este ca expresiile să fie coreferen- ţiale, adică să permită desemnarea unuia şi aceluiaşi segment din realitate” [4, p.437]. Raportul de coreferinţă este asigurat prin pronominalizare, iar una din greşelile specifice corpusului studiat de noi apare din cauza ambiguităţii ce survine în urma interpretabilităţii numelui la care se referă pronumele (de exemplu, „Plaut practic creează o comedie-model pentru toţi scriitorii clasici. Dacă e să-l comparăm cu Caragiale, înţelegem din start că el doar a preluat stilul lui”). Dintr-o perspectivă în care conceptul de coerenţă îl înglobează şi pe cel de coeziune, în lingvistica franceză s-a emis ideea că prin cunoaşterea normelor de compoziţie a textului poate fi formată o competenţă textuală. M.Charolles [3] a formulat patru metareguli care permit evaluarea coerenţei unui text: repetiţie, progresie, noncontradicţie şi relaţie. Metaregula de repetiţie implică existenţa în textul coerent a unor elemente de recu- renţă strictă – pronominalizări, deictice, substituţii lexicale, relaţii referenţiale. Metaregula de progresie pre- supune introducerea în text a unui aport semantic reînnoit constant. Pentru ilustrarea acesteia sunt elocvente modelele progresiei tematice propuse de F.Daneš. Cea de a treia regulă – de noncontradicţie – postulează că orice nouă informaţie care este introdusă în text trebuie să fie deductibilă din ocurenţa anterioară pe care nu trebuie să o contrazică. Iar regula de relaţie prevede ca cele evocate în secvenţa discursivă să fie congruente, prin congruenţă înţelegându-se relaţiile de pertinenţă, condiţie şi cauzalitate stabilite între propoziţii. Am urmărit, în baza unui corpus constituit din texte ştiinţifice scrise de studenţii de la umanitare, mai multe tipuri de greşeli de coerenţă. Le-am putea grupa, pentru o generalizare, în două categorii: erori legate de coerenţa globală (lipsa unui plus informaţional, crearea unui contrast semantic, absenţa unei conexiuni logico-semantice la nivel inter- şi transfrastic) şi erori de coerenţă locală (utilizarea incorectă a conectorilor, interpretabilitatea referinţei pronominale) ş.a. Toate tipurile de greşeli analizate sunt determinate fie de ne- cunoaşterea regulilor compoziţionale ale textului, fie de neconştientizarea importanţei pe care o comportă coerenţa tematică, cea modală şi cea referenţială pentru receptarea mesajului. Credem că ele ar putea fi evitate la o luare în seamă a sugestiilor care se propun la ora actuală în studiile de lingvistică textuală. Bibliografie: 1. BEAUDET, C. Clarté, lisibilité, intelligibilité des textes: un état de la question et une proposition pédagogique. In: Recherches en rédaction professionnelle, vol.1, no.1, hiver 2001. Disponibil on-line pe http://acseg.univ-mrs.fr/ redactologie [Accesat 01.03.2014] 2. BIDU-VRÂNCEANU, A. et al. Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Bucureşti: Nemira, 2001. STUD I A UN IVERS I TAT I S MOLDAV I AE , 2015, nr.10(90) Seria “{tiin\e umanistice” ISSN 1811-2668 ISSN online 2345-1009 p.87-90 90 3. CHAROLLES, M. Introduction aux problèmes de la cohérence des textes. En: Langue française, 1978, no.38. 4. MOESCHLER, J., REBOUL A. Dicţionar enciclopedic de pragmatică. Cluj-Napoca: Echinocţiu, 1999. 5. ROŞCA, L. Producţia textului jurnalistic. Iaşi: Polirom, 2004. 6. ROVENŢA-FRUMUŞANI, D. Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze. Bucureşti: Tritonic, 2005. 7. STOICHITOIU-ICHIM, A. Semiotica discursului juridic. Disponibil on-line pe http://ebooks.unibuc.ro/filologie/discurs/.htm [Accesat 01.03.2014] 8. ŞERBĂNESCU, A. Cum se scrie un text. Iaşi: Polirom, 2007. 9. VLAD, C. Sensul, dimensiune esenţială a textului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994. 10. ЛЕОНТЬЕВ, А.А. Признаки связности и цельности текста. B: Лингвистика текста: Материалы научной конференции. Ч. 1. Москва, 1974. Prezentat la 18.02.2015