Nr. 2, 2014REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT 74 Dreptul la muncă face parte din categoria dreptu- rilor fundamentale ale omului. În procesul unei evoluții istorice, dreptul la muncă, ca drept fundamental al omului, și-a găsit locul printre drepturile din a doua generație, fiind atribuit categoriei drepturilor social-eco- nomice și culturale1. În scopul de a-şi valorifica neîngrădit aptitudinile te- oretice sau practice într-un anume domeniu, libertatea exercitării dreptului la muncă aparţine oricărei persoa- ne2. Dreptul la muncă asigură, în mare parte, existenţa şi dezvoltarea persoanei şi presupune valorificarea capaci- tăţilor fizice şi intelectuale proprii fiecăruia, de regulă, pentru obţinerea unui beneficiu material. Legiferarea dreptului la muncă şi implicit a libertăţii muncii, ca drepturi fundamentale ale omului, a preocu- pat comunitatea internaţională. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului3, adop- tată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10.12.1948, în art. 23 pct.1, proclamă că orice persoană are dreptul la muncă, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de prestare a muncii. Pactul internaţional cu privire la drepturile economi- ce, sociale şi culturale4 din 1966, în art. 6 pct. 1), stipu- lează că dreptul la muncă cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a-şi afirma existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată. Un alt document cu adâncă semnificaţie în ceea ce priveşte dreptul la muncă, neîngrădirea acestuia şi li- bertatea muncii, îl reprezintă Carta Socială Europeană5, care reprezintă un ansamblu de drepturi fundamentale în domeniul muncii, angajării, relaţiilor sociale şi securită- ţii sociale. Astfel, acest document reflectă pentru prima dată dreptul la independenţa muncii, la asociere (drept sindical), drepturi ce stimulează dezvoltarea legislaţiilor naţionale, care reglementează integral existenţa armoni- oasă a personalităţii6. Adeptă a principiilor generale, stipulate în actele in- ternaţionale, Constituţia7 Republicii Moldova, în art. 43, prevede: orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la protecţia împotriva şomajului. Codul muncii8 al Republicii Moldova din 28 martie 2003, de asemenea, conţine norme juridice referitoare la libertatea muncii, prevăzând în art. 5 lit. a) liberta- tea muncii, care include: dreptul la munca liber aleasă sau acceptată, dreptul dispunerii de capacităţile sale de muncă, dreptul alegerii profesiei şi ocupaţiei. După cum putem vedea, consacrarea principiului libertății muncii în art.5 Codul muncii are un conținut complex și se referă la: dreptul la munca liber aleasă sau acceptată − orice a) muncă desfășurată în cadrul unui raport juridic de mun- că apare în urma liberului consimțământ al persoanei. Persoana fizică în calitate de salariat, fie ea singură își alege munca, fie ea în mod liber acceptă o muncă ce i se propune, iar atragerea la muncă forțată este interzisă; dreptul dispunerii de capacitățile sale de muncă b) – potrivit acestui drept, persoana fizică decide de sine stătător dacă dorește să aplice capacitățile sale de muncă sau nu, nimeni neavând nici o influență asupra acestei decizii. Respectiv dacă o persoană deține calificarea de bucătar, doar ei îi aparține decizia de a activa sau nu în calitate de bucătar; dreptul alegerii profesiei și ocupației – orice persoa-c) LIBERTATEA MuNCII VErSUS MuNCA FORțATă Tatiana MACoVEI, magistru în drept, lector universitar (USM) REZuMAT Libertatea muncii este garantată de Constituție. Orice persoană are dreptul la libera alegere a muncii și tipului de activi- tate. Nimeni, pe toată durata vieţii sale, nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă sau într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea. Munca forțată reprezintă munca sau serviciul impus unei persoane sub amenințarea unei oarecare penalități, muncă pentru care persoana nu s-a oferit în mod voluntar. Munca forțată este interzisă, iar Organizația Internațională a Muncii a estimat recent că în întreaga lume cel puțin 12,3 mil. de persoane sunt victime ale muncii forțate. Pentru multe guvernări ale lumii, eliminarea muncii forțate constituie chiar și în sec. XXI încă o provocare. Munca forțată nu este numai o gravă încălcare a unui drept fundamental al omului, aceasta este o cauză principală a sărăciei și un obstacol în calea dezvoltării economice. Standardele OIM privind munca forțată, în combinație cu asistența tehnică specifică, sunt instrumentele internaționale principale pentru combaterea acestui flagel. Cuvinte-cheie: muncă, libertate, libertatea muncii, munca forțată. SuMMARY Labor freedom is guaranteed by the Constitution. Everyone shall have the right to free choice of an occupation or type of work. No one, during the life, can be forced to work or not to work in a particular job or a certain profession, whatever they may be. Forced labour shall mean all work or service which is exacted from any person under the menace of any penalty and for which the said person has not offered himself voluntarily. Forced labour is universally condemned; the ILO recently estimated that at least 12.3 million people are victims of forced labour worldwide. For many governments around the world the elimination of forced labour remains an important challenge for the 21st century. Not only is forced labour a serious violation of a fundamental human right, it is a leading cause of poverty and a hindrance to economic development. ILO standards on forced labour, in combination with targeted technical assistance, are the primary international tools for combating this scourge. Keywords: labour, freedom, labour freedom, forced labour. 75 Nr. 2, 2014 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT nă fizică este liberă să-și aleagă profesia sau ocupația, care să-i asigure obținerea unor valori materiale și spirituale necesare pentru un trai decent. Realizarea acestui drept este în strânsă legătură cu dreptul la învățătură, pentru că astfel persoana își alegea viitorul său profesional. În acest sens, statul trebuie să întreprindă măsuri pentru orientarea și pregătirea profesională a cetățenilor, elaborarea de programe, de măsuri și tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare economică, socială și culturală constantă și o deplină întrebuințare productivă a forțelor de muncă. Art.6 din Codul muncii conține o desfășurare a prin- cipiului libertății muncii, fiind intitulat: „Neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii”. Alin.(1) al aces- tui articol prevede că libertatea muncii este garantată prin Constituţia Republicii Moldova, iar alin. (2) prevede că orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă, a profesiei, meseriei sau activităţii sale. Iar alin.(3) art. 6 al Codului muncii prevede: că ni- meni, pe toată durata vieţii sale, nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă sau într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea. În consecință, orice act încheiat contrar voinței per- soanei este lovit de nulitate juridică. Libertatea muncii, din punct de vedere juridic, pre- supune dreptul persoanei de a alege singură şi liber pro- fesia, dacă munceşte sau nu, unde, pentru cine şi în ce condiţii. Ea se manifestă prin caracterul contractual al tuturor formelor raportului juridic de muncă. Libertatea muncii se manifestă, de asemenea, prin exprimarea libe- ră a voinței persoanei de a încheia un contract individual de muncă, de a-l modifica, suspenda sau înceta. În contextul acestor investigaţii, am desprins o pro- blemă pe care am dori să o clarificăm: care este raportul dintre drept sau libertate. Nuanţarea terminologică (drept sau libertate) ţine, în primul rând, de istoricul conceptului. Inițial, au apărut libertățile, care reprezentau niște cerințe ale populației față de autoritățile publice, iar aceste libertăți nu cereau altceva decât o abținere generală din partea întregii societăți. Ulterior, în contextul evoluţiei politice şi sociale, au evoluat şi libertăţile care au determinat formarea conceptului de drept al omului. Însă spre deosebire de libertăți, care doar au fost proclamate, drepturile nu doar au fost proclamate, dau au fost și garantate. După părerea autorului N. Purdă, aceste două con- cepte nu au acelaşi conţinut, sunt în general diferite, de- oarece „drepturile omului” sunt inerente naturii umane, întrucât ele se situează deasupra dreptului pozitiv9. Spre deosebire de acesta, „libertăţile publice” sunt garantate juridic şi considerate ca prerogative recunoscute, situân- du-se pe planul dreptului pozitiv. Ele asigură securitatea individului şi constituie adevărate datorii ale statului faţă de individ. Cu referire la domeniul muncii, în opinia autorului I.Deleanu10, aceste două noţiuni sunt alternative şi nu se exclud, ele pot coexista dând expresie unor regimuri juridice diferite. „De inspiraţie liberă şi individuală, li- bertatea muncii poate fi considerată posibilitatea de a desfăşura o activitate utilă, lăsată în întregime la discre- ţia individului, ceea ce dispensează de orice obligaţie în acest domeniu; individul e liber să-şi caute un loc de muncă, să dispună asupra clauzelor unui contract de muncă. Dimpotrivă, dreptul la muncă ... implică obliga- ţii multiple şi complexe pentru stat”. După părerea noastră, dreptul și libertatea muncii sunt două noțiuni interdependende, iar la etapa actuală diferențierea dintre aceste două noțiuni ține mai mult de domeniul teoretic. Codul muncii al Republicii Moldo- va atribuie noțiunii de „libertate a muncii” un sens mai larg, incluzând în sine dreptul la muncă. Prestarea unei munci este o libertate, o opțiune, după cum tot o liber- tate este și alegerea profesiei și a locului de muncă. În cazul dreptului la muncă al persoanelor apar obligații corelative ale statului în acest domeniu, cum sunt: ga- rantarea dreptului la muncă, interzicerea refuzului neîn- temeiat de angajare în câmpul muncii etc. Dacă e să revenim la libertatea muncii, atunci putem spune că aceasta cuprinde două elemente fundamentale: libertatea de a munci şi libertatea de a nu munci. Libertatea de a munci presupune dreptul persoanei de a-şi alege profesia şi locul de muncă în mod liber. Re- spectiv, fiecărei persoane fizice îi aparține libertatea de a se angaja în câmpul muncii, desigur dacă va corespunde cerințelor înaintate pentru fiecare muncă în parte. O întrebare ce ar putea apărea în contextul libertății muncii vizează situația studenților care își fac studii- le în învățământul superior și mediu de specialitate cu finanțare de la bugetul de stat. După cum bine știm, studenții respectivi, după absolvirea instituțiilor de învățământ indicate, sunt obligați de a lucra pe o perioa- dă de trei ani de zile în instituțiile de stat indicate în or- dinele de repartizare în câmpul muncii. Respectiv, apare întrebarea: se încalcă, în acest caz, principiul libertății muncii? Răspunsul la această întrebare este negativ, și anu- me, în acest caz, nu se încalcă principiul libertății mun- cii, respectiv, obligația impusă în seama absolvenților prin punctele trei și patru ale Hotărârii de Guvern nr.923 din 04.09.2001 cu privire la plasarea în câmpul mun- cii a absolvenților instituțiilor de învățământ superior și mediu de specialitate de stat11 nu constituie o limitare a principiului libertății muncii obligația impusă prin punctele trei și patru ale Hotărârii de Guvern nr.923 din 04.09.2001 cu privire la plasarea în câmpul mun- cii a absolvenților instituțiilor de învățământ superior și mediu de specialitate de stat. Astfel pct.3 al hotărârii de Guvern enunțate prevede: „se stabileşte că sus-numiţii absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior şi me- diu de specialitate de stat vor fi repartizaţi la lucru după specialităţi în conformitate cu ofertele ministerelor, al- tor autorităţi administrative centrale şi autorităţilor ad- ministraţiei publice locale, fiind obligaţi să lucreze trei ani în unităţile şi structurile în care au fost repartizaţi”. Iar punctul 4 prevede: „în cazul în care tânărul specialist refuză să se prezinte la locul de lucru conform repar- tizării sau îşi suspendă activitatea înainte de expirarea termenului de trei ani stabilit, el este obligat să restituie în bugetul de stat cheltuielile pentru instruirea sa în vo- lumul calculat de instituţia respectivă de învăţământ”. Susținem ideea că această obligație impusă în sar- cina absolvenților instituțiilor de învățământ superior și mediu de specialitate nu încalcă principiul libertății muncii, acestea fiind obligații asumate în mod benevol. Nr. 2, 2014REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT 76 În susținerea acestei poziții, vine și Hotărârea Curții Constituționale nr.11 din 04.06.200912, care a stabi- lit: pct.3 şi pct.4 din Hotărârea Guvernului nr.923 din 04.09.2001, care prevăd în mod imperativ pentru toţi absolvenţii instituţiilor de învăţământ superior şi mediu de specialitate de stat, care au învăţat în grupele cu fi- nanţare de la bugetul de stat, obligaţia de a lucra timp de 3 ani după absolvire conform repartizării de stat, sub sancţiunea restituirii cheltuielilor pentru studii absolut în toate cazurile de neexecutare a acestei obligaţii, nu contravin dispoziţiilor art.35 alin.(1), art.43, art.44 din Constituţie, care garantează dreptul la învăţătură şi la libera alegere a muncii şi interzic munca forţată, pre- cum şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 19487, art.8 din Pac- tul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 19668, art.2 din Convenţia Or- ganizaţiei Internaţionale a Muncii privind munca forţată şi obligatorie, adoptată la 28 iunie 1930. În ceea ce priveşte libertatea de a nu munci, menţio- năm faptul că munca nu este o obligaţie. Din acest punct de vedere, dreptul persoanei de a nu munci cuprinde două aspecte: dreptul de a refuza munca şi dreptul de a înceta munca. Dreptul de a refuza munca reprezintă situația în care persoana fizică nu este încadrată în câmpul muncii și refuză o ofertă de a se angaja în câmpul muncii. Pe când dreptul de a înceta munca se referă la situația în care persoana fizică este antrenată într-un raport juridic de muncă, însă decide să pună capăt acestei relații de mun- că prin demisie. Principiul libertății muncii nu este unul absolut, legea prevăzând unele limitări în exercitarea libertății muncii, implicit a dreptului la muncă. După părerea autorilor M.V. Lușnikova și A.M. Lușnikov13, principiul libertății muncii nu are un caracter absolut și astfel se supune unor restricții (limi- tări) care urmăresc unul din următoarele obiective: în primul rând, protecția părții mai vulnerabile a a) raportului juridic de muncă – a salariatului, care este declanșată din momentul încheierii contractului individu- al de muncă și se consumă odată cu încetarea acestuia; în al doilea rând, apărarea intereselor statului b) într-o formă concentrată ce reflectă interesele întregii societăți. Codul muncii reglementează și munca prin cumul, iar art. 267 prevede în alin. (1): munca prin cumul reprezintă îndeplinirea de către salariat, pe lângă munca de bază, a unei alte munci, permanente sau temporare, în afara orelor de program, în temeiul unui contract individual de muncă distinct. Iar alin.(4) prevede: pentru încheierea contractului individual de muncă prin cumul nu se cere consimţământul angajatorului de la locul de muncă de bază. Cu toate că, de obicei, pentru încadrarea la o muncă prin cumul, salariatul nu are nevoie de acordul anga- jatorului de la locul de muncă de bază, totuși există și anumite excepții, când munca prin cumul va fi limitată. Astfel art.269 Codul muncii prevede posibilitatea limi- tării muncii prin cumul, și anume: angajatorii, de comun acord cu reprezentanţii salariaţilor, pot prevedea anumite restricţii la prestarea muncii prin cumul numai pentru salariaţii cu anumite profesii, specialităţi şi funcţii, cu condiţii şi regim de muncă deosebite, a căror muncă prin cumul ar putea pune în pericol sănătatea sau securitatea procesului de producţie. Limitarea muncii prin cumul se poate referi, uneori, la situațiile în care legea indică care muncă prin cumul este permisă, cum ar fi, spre exemplu, cazul judecăto- rilor. Astfel art. 8 alin.(1) lit. a) din Legea cu privire la statutul judecătorului14 prevede: judecătorul nu poate să ocupe orice altă funcție publică sau privată, cu excepția activității didactice și științifice. În afară de limitarea muncii prin cumul pentru anu- mite categorii de salariați, legislația muncii prevede și alte limitări ale principiului libertății muncii, cum ar fi: limitarea dreptului persoanelor private de dreptul a) de a ocupa anumite funcții sau de a exercita anumite activități în baza hotărârii instanței de judecată de a se încadra în muncile de care au fost private; limitări din punctul de vedere al criteriului medi-b) cal; limitări din punctul de vedere al vârstei (interzi-c) cerea angajării persoanelor sub vârsta de 15 ani, sau impunerea cenzului de vârstă pentru ocuparea unor anumite profesii); limitări din punctul de vedere al criteriului d) cetățeniei (anumite funcții nu pot fi ocupate de cetățenii străini sau apatrizi); limitări din punctul de vedere al reputației e) ireproșabile etc. Dreptul la muncă, fiind, sub un anumit aspect, o ex- presie a libertăţii umane, în complexitatea dimensiuni- lor sale juridice, este firesc ca o persoană să nu poată fi obligată să desfăşoare o muncă ori să muncească într-un anumit loc de muncă. Libertatea muncii exclude munca forțată, iar în temeiul art.44 al Constituției Republicii Moldova munca forțată este interzisă. În consens cu prevederile constituționale și cele internaționale, unul din principiile prevăzute de Codul muncii al Republicii Moldova în art. 5 lit. b) este interzicerea muncii forţate (obligatorii). Munca forțată este definită în Codul muncii drept orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ame- ninţare sau fără consimţământul acesteia. Cu alte cuvinte, munca forțată pune în pericol liber- tatea contractuală a individului în sfera raporturilor ju- ridice de muncă15. Comisia Europeană a Drepturilor Omului susține că elementele necesare pentru munca forțată sau obligato- rie sunt: lucrul sau serviciul să fie exercitat de către cineva a) contrar voinței sale; condițiile sau cerințele de îndeplinire a acestui b) serviciu sau lucru sunt injuste sau opresive, sau lucrul ca atare implică greutăți insuportabile și inevitabile. Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr.29/1930 privind munca forțată sau obligatorie16 definește „munca forţată sau obligatorie” drept orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare, şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie. Totuşi, termenul „munca forţată sau obligatorie” nu va cuprinde, în sensul prezentei convenţii: 77 Nr. 2, 2014 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT orice muncă sau serviciu pretins în virtutea legilor a) privind serviciul militar obligatoriu şi destinat unor lu- crări cu caracter pur militar; orice muncă sau serviciu făcând parte din obliga-b) ţiile civice normale ale cetăţenilor unei țări pe deplin independentă; orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca c) urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia că această muncă sau ser- viciu să fie executat sub supravegherea și controlul au- torităţilor publice și ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private; orice muncă sau serviciu pretins în cazurile de d) forţă majoră, adică în caz de război, catastrofe sau peri- col de catastrofe ca: incendii, inundaţii, foamete, cutre- mure de pământ, epidemii sau epizootii violente, invazii de animale, de insecte sau de paraziţi vegetali dăunători şi, în general, orice împrejurări care pun în pericol sau riscă să pună în pericol viaţa şi condiţiile normale de existenţă a întregii populaţii sau a unei părţi din popu- laţie; muncile mărunte de la sat, adică muncile execu-e) tate direct în interesul colectivităţii de către membrii acesteia, munci care pot fi considerate ca obligaţii civice normale ce revin membrilor colectivităţii, cu condiţia ca populaţia însăși sau reprezentanţii săi direcţi să aibă dreptul să se pronunţe asupra justeţei acestor munci. Prevederi similare se regăsesc și în Codul muncii al RM, care în art. 7 alin. (5) prevede: nu se consideră muncă forţată (obligatorie): a) serviciul militar sau activităţile desfăşurate în lo- cul acestuia de cei care, potrivit legii, nu îndeplinesc serviciul militar obligatoriu; b) munca unei persoane condamnate prestată în con- diţii normale în perioada de detenţie sau de liberare con- diţionată de pedeapsă înainte de termen; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obli- gaţiile civile normale stabilite de lege. În privința ultimului caz, Curtea Europeană a Drep- turilor Omului a fost sesizată în câteva cazuri, printre care: cauza Van der Muselle contra Belgiei (1983) și cauza Iversen contra Norvegiei (1963). Cauza Van der Muselle contra Belgiei se referă la situația reclamantului, care deținând calitatea de avocat stagiar a acordat asistență juridică din oficiu dlui Njie Embrima, iar pentru aceste servicii el nu a fost remune- rat. Reclamantul a calificat această situație drept muncă forțată. Curtea însă a stabilit că având în vedere absenţa constrângerilor fizice sau morale, serviciile îndeplinite de Van der Mussele nu ar putea fi analizate ca o muncă forţată în sensul art.4 din Convenţia Europeană a Drep- turilor Omului. Într-o altă cauză, Iversen contra Norvegiei (1963), CEDO nu a calificat drept muncă forțată obligația im- pusă în sarcina unor medici stomatologi de a lucra în decursul unui an în nordul Norvegiei. Aceasta se explică prin aceea că în acea perioadă era o lipsă acută de me- dici voluntari în zona respectivă, iar lipsa acestora crea un pericol real pentru asigurarea sănătății oamenilor din zona respectivă. În jurisprudenţa comunitară, s-a stabilit că nu consti- tuie cazuri de muncă forţată următoarele situaţii17: suspendarea beneficiului alocaţiei de şomaj, cau-a) zată de refuzul persoanei vizate de a accepta un loc de muncă; activităţile juridice prestate de un avocat, în cadrul b) programului de asistenţă juridică civilă din oficiu; obligaţia de reducere a onorariilor notariale, în c) cazuri expres determinate prin lege, pentru anumite ca- tegorii de persoane; obligaţia impusă unor judecători de a îndeplini, d) fără remuneraţie, îndatoririle de serviciu ale unor colegi absenţi de la serviciu, în vederea desfăşurării normale a actului de justiţie ş.a.m.d. În consens cu art. 1 al Convenției OIM nr.105 din 25.06.1957 privind abolirea muncii forțate18, art. 7 alin. (3) Codul muncii al RM stabilește interdicția folosirii sub orice formă a muncii forţate (obligatorii), şi anu- me: a) ca mijloc de influenţă politică sau educaţională ori în calitate de pedeapsă pentru susţinerea sau exprimarea unor opinii politice ori convingeri contrare sistemului politic, social sau economic existent; b) ca metodă de mobilizare şi utilizare a forţei de muncă în scopuri economice; c) ca mijloc de menţinere a disciplinei de muncă; d) ca mijloc de pedeapsă pentru participare la gre- vă; e) ca mijloc de discriminare pe criterii de apartenen- ţă socială, naţională, religioasă sau rasială. Codul muncii stabilește că la munca forţată (obliga- torie) se atribuie: a) încălcarea termenelor stabilite de plată a salariului sau achitarea parţială a acestuia; b) cerinţa angajatorului faţă de salariat de a-şi în- deplini obligaţiile de muncă în lipsa unor sisteme de protecţie colectivă sau individuală, ori în cazul în care îndeplinirea lucrării cerute poate pune în pericol viaţa sau sănătatea salariatului. Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale19 în art. 4 alin. (1) stabilește: Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau ser- vitute. Iar alin. (2) prevede: nimeni nu poate fi supus muncii forțate sau obligatorii. După cum putem constata, Convenția tratează dife- rit două situații, una referindu-se la sclavie și servitute, iar cealaltă se referă la interzicerea muncii forțate sau obligatorii. Sclavia și servitutea se referă la situațiile când per- soana, practic, este sechestrată. Pe când în cazul muncii forțate se pune accent pe caracterul involuntar al muncii ce trebuie prestată. De asemenea, în cazul sclaviei și a servituții, victima apare ca aservită în totalitate, pe când în cazul muncii forțate aservirea se referă la condițiile în care munca forțată este realizată. Tot aici trebuie indicat faptul că robia este o formă particulară a sclaviei, deoarece pe lângă caracterul aser- virii muncii, în cazul robiei, persoana nu are dreptul de a se deplasa, fiind obligată să locuiască pe teritoriul stă- pânului său, aducându-se astfel și o limitare dreptului la libera circulație. CEDO, în cauza Siliadin contra Franței20, a fost sesi- Nr. 2, 2014REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT 78 zată în privința constatării a trei temeiuri: munca forțată, starea de servitute și sclavie. În cazul dat, reclamanta era resortisantă din Tago și locuia în Franța. La vârsta de 16 ani a fost obligată să muncească în calitate de menajeră în casă, precum și să aibă grijă de copiii soților B., fără a fi remunerată. Aflându-se ilegal pe teritoriul francez, pașaportul său fiind confiscat, neavând resurse materi- ale, reclamanta a fost obligată să se ocupe de creșterea celor patru copii ai soților B., în fiecare zi între orele 7 și 22. Reclamanta a fost în această postură timp de câțiva ani, timp în care soții B. i-au promis că situația ei se va îmbunătăți. Într-un final, comitetul contra sclaviei moderne, fiind alertat de un vecin al soților B., a sesizat parchetul (organ penal). Cauza penală s-a finalizat cu neînceperea urmăririi penale, însă în baza acțiunii civile soții B. au fost obligați la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de către reclamantă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a expus cu privire la cele trei capete de cerere. Privitor la munca forțată, instanța de judecată a sta- bilit că reclamanta a muncit timp de mai mulți ani, fără consimțământul său și, de asemenea, nu a fost remune- rată pentru munca prestată. Dat fiind faptul că reclaman- ta era minoră la acel moment și se afla ilegal pe teritoriul unui stat, aceasta era mereu într-o stare de frică, situație de care au profitat soții B. Din aceste motive, instanța a stabilit că reclamanta a fost supusă la muncă forțată în sensul art. 4 al CEDO. În privinţa sclaviei, Curtea a constatat că cu toate că petiţionara a fost privată de liberul său arbitru, nu rezul- tă din dosar că ar fi fost ţinută în sclavie în sens propriu, cu alte cuvinte că soţii B. ar fi exercitat asupra ei un veritabil drept de proprietate, reducând-o la o stare de obiect. Nu se poate considera deci că dra Siliadin a fost ţinută în sclavie în sensul „clasic” al acestei noţiuni21. Cât priveşte servitutea, aceasta se traduce printr-o obligaţie de a-şi presta serviciile sub imperiul constrân- gerii, ceea ce o face să fie pusă în legătură cu noţiunea de „sclavie”. În legătură cu aceasta, CEDO a relevat faptul că munca forţată la care a fost constrânsă petiţionara se efectua şapte zile din şapte, timp de aproape cincispre- zece ore pe zi. Ea se afla în întregime la dispoziția so- ţilor B., de vreme ce actele îi fuseseră confiscate şi i se promisese că situaţia sa va fi reglementată, ceea ce nu s-a făcut niciodată. În plus, dra Siliadin, care se temea să nu fie arestată de poliţie, nu dispunea de nici o libertate de mişcare şi de nici un timp liber. În aceste condiţii, Curtea consideră că dra Siliadin a fost ţinută în stare de servitute. Legislația penală incriminează ca infracțiune mun- ca forțată, iar persoanele care atrag la muncă forțată sunt pasibile de răspundere penală. Astfel, art. 168 Cod penal22 al Republicii Moldova prevede: forţarea unei persoane să presteze o muncă împotriva dorinţei sale, ţinerea persoanei în servitute pentru achitarea unei da- torii, obţinerea muncii sau a serviciilor prin înşelăciune, constrângere, violenţă sau ameninţare cu violenţă se pe- depsesc cu închisoare de până la 3 ani. În concluzie, putem afirma că principiul libertății muncii este garantat, fiecare persoană având dreptul să-și aleagă munca pe care urmează să o desfășoare. Iar munca forțată este interzisă, persoana care atrage alte persoane la munca forțată fiind pasibilă de răspundere penală. Recenzent: Nicolae SADOVEI, doctor în drept, conferențiar universitar (USM) Note: 1 Boișteanu Eduard. Romandaș Nicolai, Dreptul muncii: Partea gene- rală, CEP USM, Chișinău, 2012, p. 56. 2 Belei Elena, Natura juridică a incompatibilităților în dreptul muncii, în Revista de drept privat, 2002, nr. 3, p. 54. 3 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948, rati- ficată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 217-XII din 27.07.1990, publicată în ediția oficială Tratate Internaționale, 1998, vol. I, p. 9. 4 Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și cul- turale, ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 217- XII din 28.07.1990 şi publicat în Tratate internaţionale, 1998, vol. I, p. 18. 5 Carta Socială Europeană (revizuită) din 03.05.1996, ratificată prin Legea nr. 484-XV din 28.09.2001 (în vigoare pentru Republica Moldova din 01.01.2002, publicată în ediția oficială Tratate internaționale, 2006, vol. 38, p.175. 6 Romandaș Nicolai, Dreptul muncii, Reclama, Chișinău,1997, p. 206. 7 Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. 8 Codul muncii adoptat prin Legea nr. 154-XV din 28.03.2003, în Moni- torul Oficial al Republicii Moldova, nr.159-162/648 din 29.07.2003. 9 Purdă Nicolae, Protecţia drepturilor omului. Mecanisme interne şi internaţionale, Lumina Lex, Bucureşti: Institutul român pentru Drepturile omului, 1992, p. 116. 10 Deleanu Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.167. 11 Hotărârea de Guvern nr. 923 din 04.09.2001 cu privire la plasarea în câmpul muncii a absolvenților instituțiilor de învățământ superior și mediu de specialitate de stat, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 108- 109/972 din 06.09.2001. 12 Hotărârea Curții Constituționale nr. 11 din 04.06.2009 asupra excep- ţiei de neconstituţionalitate a Hotărârii Guvernului nr.923 din 4 septembrie 2001 cu privire la plasarea în câmpul muncii a absolvenţilor instituţiilor de învăţământ superior şi mediu de specialitate de stat (cu modificările şi com- pletările operate prin hotărârile Guvernului nr.1551 din 23.12.2003 şi nr.433 din 25.04.2006), în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 101/11din 10.06.2009. 13 Лушников А.М., Лушникова М.В., Курс трудового права: Учеб- ник, Статут, Москва, 2009, c. 522. 14 Legea nr. 544-XIII din 20.07.1995 cu privire la statutul judecătorului, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.15-17/63 din 22.01.2013. 15 Eduard Boișteanu, Nicolai Romandaș, op.cit., p.154. 16 Convenţia OIM nr.29 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată la Geneva, 28.06.1930, ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.610-XIV din 01.10.1999, în Monitorul Oficial al RM, nr.112-114 din 14.10.1997, art.539, în vigoare pentru Republica Moldova din 23.03.2001; Tratate in- ternaţionale, Chişinău, 2001, vol.27, p.210-222. 17 Bîrsan Corneliu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Co- mentariu pe articole, vol. I: Drepturi și libertăți, All Beck, București, 2005, p. 264. 18 Convenţia OIM nr.105 privind abolirea muncii forţate, adoptată la New York, 25.06.1957, ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.707-XII din 10.09.1991, în vigoare pentru Republica Moldova din 10.03.1994, în Tratate Internaţionale, Chişinău, 1998, vol.1, p.91-95. 19 Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din 04.11.1095, în vigoare pentru Republica Moldova din 01.02.1998 20http://jurisprudentacedo.com/Siliadin-c.-Franta-Stare-de servitute.- Sclavie.-Diferente.-Obligatii-statelor.html (accesat: 18.09.13). 21 http://www.costelgilca.ro/jurisprudenta/document/4656/ (accesat: 20.09.2012) 22 Codul penal adoptat prin Legea nr. 985-XV din 18.04.2002, în Mo- nitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.72-74/195 din 14.04.2009, repu- blicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.128-129/1012 din 13.09.2002.